Suvenir feminin

Tu mereu miroseai a piersică; 

printre șuvițele tale castanii

mereu se rătăcea mireasma aceea proaspătă;

niciodată n-aveam destul sânge-n vene

încât să-mi dezlipesc privirea de pe chipul tău.

Nicio umbră nu-l străbătea și mereu era cald

și plin de iubire.

Tu și iarna miroseai a piersică;

- piersicile erau invidioase pe mirosul tău -

îmi venea deseori să te savurez încetul cu încetul,

să-ți sărut gâtul și pieptul,

să te rup în felii, să te gust,

să-ți storc toată aroma de piersică,

să mi se scurgă printre degete și încă să mai exiști.

Alteori mă săturam doar ascultându-te;

îți priveam dornic buzele cum ți se ondulează,

și concepeam în minte primul nostru sărut.

Uneori, când stăteam unul în fața celuilalt,

și ne povesteam viețile,

îmi doream să fiu simplul pai

cu care îți atingeai buzele,

și de care, mâinile tale aveau mare grijă.

De mine niciodată n-ai avut atâta grijă…

Albastre frunze

În ochii tăi frunze albastre

se scaldă fericite tremurând.

Ce liniște frumoas-ușor se lasă

când te privesc, când te sărut…

 

Tu n-ai idee ce plăcere

nutresc frunzele-n tăcere,

și cât de tare îți iubesc

albastru-ți simplu, tineresc.

 

Dar nicio frunz-albastră n-ar putea

să-ntreacă-n fapt dragostea mea,

și nicio frunză n-o să știe

cum ochiu-ți eu iubesc la nebunie!

Muzei mele omogene

Pătrunde-n mine, ceață,

prin firele-mi de păr cu cheratină,

prin lobul urechii stângi, ca să te-aud mai bine,

pătrunde-n mine prin golul din claviculă

și-apoi, dacă mai rămâi, pătrunde-mi prin atrii.

și-orbește-mă, sufocă-mă, paralizează-mă,

distruge-mă ca nimeni să nu se mai teamă de mine…

să oscilez ca o sinusoidală între da și nu,

între alb și negru,

între vii și morți,

între ce sunt eu și ce am fost.

și-nvață-m-odată că iubirea nu-i un lichid

care ia forma trupului

pe care, debusolată, retina ți-l preia din oglindă!

Repulsie?

Mă simt ca o cruce grea,

pe care-o porți fără să vrei în spatele-ți slab;

nici măcar nu-mi înfășor lemnele de brațele tale, 

nu mi-e milă de tine, nu-ți ating buzele glaciale, 

nu sufăr pentru tine, deși, tu, 

mai mult ca oricine,

mai mult ca orice,

mă compătimești.

Tu nici măcar când îmi storc respirația de ploaie

din lemnul umed

nu mă cerți;

“Iartă-mi mâinile reci” îmi spui,

de parcă, pe lângă toată greutatea mea,

ai mai purta și vina ce-mi aparține.

și somnul greu îți fac,

și mâinile tot albe,

de sânge ți-s uitate și-amorțite ți-s,

cum albul nu-i în dalbe.

Numai genunghi-ți calzi îți știu durerea,

numai genunchi-ți calzi și eu.

 

Dă-mi foc, să ardem împreună,

să mirosim a oase slabe

și-a lemn de tei uscat;

căci n-o să rezistăm veciei 

ce ni se-arată azi treptat.

Fost-am lipiți de bunăvoie,

am fi putut să renunțăm…

 

Dar nu, acum mi-e mie bine,

cum fostu-ți-a la rândul tău

când te căram!

 

De la-nceput e-o nebunie!

Mai bine simple cruci,

cum alte dăți eram…

Lumină se-nfiripă

Dacă ar fi la mine-n așternut,

sub valurile mele verzi de falsă mătase,

să mă sărute pe frunte

și să-mi lase urme de lumină portocalie,

galbenă și gri…

să ne-mbrățișăm de nebuni

sub lumina difuză

și să mă privească cu-n singur ochi, 

să râdem

și să-mi spună că-s frumoasă... 

Apoi să-nchidem fără sfială ochii,

știind că oricând îi vom deschide

ne vom regăsi și ne vom povesti de vise;

Iar dimineața m-ar copleși de tristețe,

când,

deschizând ochii,

te-aș vedea depărtându-te de mine

și de așternutul meu... 

Dac-ai fi, lună, la mine-n așternut,

Să mă săruți de noapte bună…

Rațiunea mi-e zdruncinată

Mi-ar plăcea atât de mult

să mă desprind de mine uneori, 

să mă împart în două de-al de mine, 

să exist, să fiu la puterea a doua. 

Prima parte să fie conștientă 

doar de existența celeilalte,

iar cea de-a doua, doar de prezența

primei părți. 

Mi-ar plăcea ca atunci când m-aș împarți,

să mă doară atât de tare, 

încât să nu-mi mai doresc asta vreodată! 

Să mi se rupă oasele, 

mușchii să mi se despice-n fibre,

neuronii să-și piardă toate impulsurile,

iar trupul meu să-și piardă sufletul.

Plină de goliciune să devin, 

ca o foaie albă, mereu pregătită 

pentru gândurile nebunilor, 

așa și eu, mereu pregătită să fiu remodelată.

Mi-ar plăcea să mă văd distorsionată, 

corpul meu să nu respecte vreo regulă, 

să am linii de înaltă tensiune în locul degetelor 

și lumini în locul ochilor!

Mi-ar plăcea, în fapt, mai mult ca orice, 

nu doar să supraviețuiesc,

ci să trăiesc după regulile nebunilor, 

ale poeților și-ale naturii!

Mi-ar plăcea să mă autodistrug 

și să mă recompun într-un alt spațiu,

într-o altă existență, să fiu altceva,

ceva ce nu se cunoaște, nu se simte, 

nu se vede, nu se aude, 

ceva ce nu există încă! 

Goală în neputincioase sentimente

Să mă-nțelegi cum nimeni nu m-a înțeles vreodată

Și-n ochii tăi lumini amețitoare să zăresc,

Întreaga lume să dispară câteodată,

Câteodată, mereu când te iubesc.

În mâinile tale, eu goală să pășesc,

Nici sufletul în mine să nu ardă,

În inima-ți micuță, caldă,

Aș vrea... aievea să mă regăsesc.

Neputincioase sentimente se vaită-n pieptul meu,

Dar niciun sentiment n-o să exprime-ncaltea,

Ceea ce simt eu!

Am să mă ascund

Promit c-am să mă ascund în vise,
Iar voi în zadar mă veți căuta.
Căci niciun vis cu celelalte vise
Nu poate semăna.

Promit să mă ascund în vise,
Iar dacă unul dintre voi mă va visa,
Sunt liniștită, a doua zi mă va uita.

Promit să mă ascund în vise;
Că-n vise pot și eu visa!

Vara sufletului meu

Voi nu știți că ploaie-mi curge-n vene
Și frunze roșii mi-s lipite de retină,
Și liniștea-mi pătrunsă în timpan m-alină,
Că niciun vânt ca cel de Toamnă
nu-mi piaptănă mai bine geană cu geană.
Și voi nu știți a mă-nțelege
Și a-mi spăla durerea,
Dar Toamna asta,
devenind cu toată ființa numai a mea,
ca o dăruire neînchipuită din partea Universului,
mă spală cu prezența
mai bine decât oricine altcineva.
Ea nu-mi atinge mâinile,
Nu-mi atinge obrajii sau urechile,
Nu-mi atinge sânii,
Buzele nici atât,
Dar îmi otrăvește interiorul
Cu interiorul ei plin de plăcere
de septembrie,
de octombrie
și de noiembrie.

Devin imună, încât o iubesc cu toată-mi inima
Pentru că Toamna e de fapt vara mea!

Numai el

Când umbrele-ți învăluie obrajii,
parcă nimic nu mă-nfrigurează  mai tare
decât privirea ta tristă, fără de lumină
a acelei clipe.

Nici măcar îmbrățișările mele calde,
nici măcar ele, pline de iubirea mea seacă
nu-ți pot goni umbrele perfect lipite
de-al tău chip.

Nici măcar sărutările-mi disperate,
lipite de pielea ta rece, fină,
nu au sens și nici putere.

Iartă-mă, dar numai el, nemernicul,
e-n stare să le alunge definitiv,
să-ți lumineze ochii, să te coloreze,
să-ți încălzească buzele și tâmplele,
să te-nsuflețească  în întregime;

numai el, iubite, numai el!
Nemernic Soare!

Rămâi!

Țesută încet cu degetele calde,
cu mâinile-mi tremurânde
și pline de sărutul tău,
cu inima-mi ce arde,
ce iubește, ce ascunde
dragostea în hău, departe,
îți șoptesc întocmai:

Măcar ca umbră, rogu-te, rămâi!

Viduri

Nici iubire nu mai suntem,

Nici simţiri nu mai avem,

Suntem oase fără suflet,

Fără glas şi fără zvâcnet.

Suntem goi de neputinţă,

Şi de frică ne vârâm

În alei fără credinţă.

Şi ne doare, ne târâm

Spre umila evadare,

Unde uneori mai pare

Că sentinţa nu e mare,

Că aici nimic nu doare,

Că nici moartea nu mai pare

Chin şi urlete şi dor.

Nici iubire nu mai suntem…

Suntem vid ori suntem gol.

Tu

Tu stăpâneşti puteri imense
şi ţintuită-n gol mă vezi,
iar gâtul îl ridici cu vene-ţi tense,
pupila ţi-o măreşti să nu mă pierzi
din unghiu-n care mă priveşti.

Şi-o geană de-ai întinde-o către mine...
ce forţe s-ar aprinde-n pieptul meu,
m-aş rupe din strânsori, aş face victime,
aş evada din gol.

Şi-un fir de păr de l-ai lăsa rebel spre mine,
încolăci-m-aş disperat de el...
ce mai contează cum şi unde,
când evadav-aş cu sufletul la fel?

Zmeu

Țin zmeul în mâna stângă;

Alerg pe mare

Şi văd prin valuri,

Miros briza,

Ascult refluxul

Şi simt albastru.

Îmi prind zmeul de trup,

Mă-nfăşor cu totul,

Ne-mbrăţişăm,

Ne contopim în mare,

Două zmee în mare,

Unul singur.

Sunt zmeu de apă,

Eu mă scufund în adâncuri,

Nu zbor spre cer.

Cerul meu e marea.

Sunt zmeu,

Respir şi iubesc apă!

Alienare

Ochiul meu privea anemic

Către paşii goi din ploaie.

Paşi timizi, ce fără ezitare,

Dispăreau dintr-o mişcare.

Liniştea era cu mine,

Ticăind cu glasul ei,

Paşii dispăreau în zare,

Eu, nebun, o căutam în ploaie.

Dormi

Dormi, copil cu vise frânte
ce tot speri de veacuri multe
c-o să vină să îţi cânte,
să-ţi distrugă clipe crunte.

Dormi, copil, la pieptul meu
şi te-ncolăceşte-n aer,
linişteşte-ţi suflul greu,
şoldul simte-mi-l aproape.

Dormi cu inima-n visare,
pleoapele să-ţi curg-agale...
Dormi sub gâtul meu fierbinte,
simte-mi venele grăbite,
simte-mi sângele-n ureche...

Dormi, copil cu vise frânte...

Sufletul nostru sălbatic

Pentru sufletul nostru sălbatic,

- Da, avem un singur suflet -

Toată lumea e un spaţiu acvatic.

Lucrurile sunt prea lente,

Unele absente.

Poate-s accidente

Că lipsesc atât de multe elemente

Care-ar trebui să fie evidente.

Fatalmente... finalmente!

Pentru sufletul nostru sălbatic,

Lumea e pustie.

Da, ştiu că e-o prostie!

Mă pierd în emfază…

Ciclop

Trupul tău, templul meu de rugăciune,
aveam de gând să-l adun într-un strop,
dar stropul e plin de goliciune,
așa că iartă-mă, nefericitul meu ciclop.

Nu știu, dar ochiul tău nebun,
singurul tău ochi cu valuri albe pe cornee
focaliza pierdut în alizee ochiu-mi brun.
M-am speriat.

Ți-ai fi lipit retina ta de a mea,
ai fi strivit sclerotici și pupile!
Dar nu știai că toate astea
ne-ar orbi și nu ne-am mai putea vedea?!
Tu nu știai, ciclop iubit, că n-ai mai fi
dacă n-aș mai avea ochi?!
Am deveni bucăți de ronghi,
dacă n-am devenit deja...

Iartă-mă că am fugit așa,
iartă-mi gândul, inima,
iartă-mă, ciclop cu vise...
Acum ți le-am distrus, acum sunt stinse...

Îmi place când plouă...

Îmi place, îmi place când plouă,
îmi place atât de mult,
că parcă până atunci am fost pe jumătate goală
şi ploaia m-a întregit.

Îmi place când plouă,
când din cer cad pistrui albaştri,
pistrui lichizi şi reci,
şi când m-ating, am impresia că mă atingi.

Prin ochii tăi

Nemuritor cu ochi de sticlă
şi braţe din paie sparte,
mi-ar plăcea să-mi furi capul
într-o zi.
Să-l iei cu tine în lumea
cu ploaie caldă, fierbinte,
să facem baie amândoi,
să-mi împrumuţi ochii tăi
şi cu ei să-ţi văd cerul.
Tu ai cer în loc de inimă
şi prin vene-ţi curge ploaia.
Ţi-aş iubi ploaia ne-ncetat,
fără să gândesc, fără să văd.
Stii, te-aş iubi,
dar tu nu ştii cum e să ştii!

Niciodată

Nici dragostea de mine nu se prinde.
Deci, drag iubite, nu pot să fiu a ta.
Nici mâinile de gât nu-ţi pot cuprinde,
nici chipul a ţi-l săruta.

Nici ochii mei nu pot să vadă
lumina din privirea ta;
şi crede-mă că şi-ar dori să poată
să-ţi simtă trupul pe pupila mea.

Nici vocea nu ţi-o recunosc;
şi plânge surd urechea mea.
Căci glasul tău cel mai frumos
a dispărut aievea.

Şi niciodată n-o să pot
să-mi întregesc fiinţa,
fiindcă tot ce-a fost frumos
a dispărut cu tinereţea.

Stele din cenuşă

Departe de mine, de viaţă, de om,
în alte lumi, cândva, departe, iubindu-ne-vom!
Pe lângă stele din cenuşă şi soare din arţar,
pe lângă geamuri incolore, călcând pe furnicar,
ne vom iubi şi aste toate vor sta şi ne-or privi.

Şi noapte-ar fi mereu, mereu... şi  linişte deplină!
Tu rezemând pe braţul meu clipeşti şi pe retină
un gol imens se instalează, furându-ţi din lumină.
Voi dispărea din ochii tăi mai mici ca prunele de vară;
şi braţul meu îţi va opri nebuna inimă să sară
din pieptu-ţi disperat să mă cuprindă.
Căci de nu vede, să mă simtă!

Şi liniştindu-ţi mintea speriată, te apropii de-al meu glas
ca s-auzi ce nu s-aude de la inimă la pas.
Şi vei murmura întruna, neştiind că eu trăiesc
să te-aud şi să-ţi văd gura cum şopteşte... "te iubesc!".

Joc

Era un simplu joc, prea pueril în sine;
ca mersul pe jos prin mine însămi.

În zadar ţipam: "Daţi-mi pace!";
ei credeau că poate ţip dinadins.

Adevărul era că-mi smulgeau inima din piept,
râzând cu feţele lor meschine,
mişcându-şi construcţiile bolnăvicioase
pe lângă ochiul meu sărac.

Ce idioţenie c-am rămas fără inimă!
Ce idioţenie că nu mai am nici glas!

Mamă

Aş vrea să fiu şi eu aşa frumoasă,
căci eu iubesc înfăţişarea ta;
e cea mai plină de culoare şi de viaţă
şi unde-aievea se scaldă dragostea.

În ochii tăi mereu găsesc lumină
cum nu găsesc în ochii altcuiva;
mereu e caldă şi senină,
mereu la fel de lină în privirea ta.

Iar gura ta e îmbracată-n zâmbet
şi toată fericirea ta acolo o aduni;
nu este gură mai frumoasă
şi ochi mai calzi şi mai nebuni.

Nu am nici glas ca să-ţi şoptească
şi nici cuvant ca să îţi spun
că te iubesc şi ce frumoasă
eşti mama mea, cu ochii calzi şi buni!

Raiul nostru

Raiul nostru nu e-n rai;
raiul nostru e-ntr-o casă
cu perdele mici, cusute,
unde e o mică masă.
Şi pe ea sunt prăjituri făcute
cu dulceaţă de acasă.
Lângă masă e un pat;
mic şi el, dar ordonat.
Iar când seara vine-aici
şi m-aşez eu lângă tine,
casa noastră din poveşti
e-ncărcată de iubire.

Slugă-ţi vreau a fi

Zâmbet Dumnezeiesc
ce m-agăţi în nefiinţă,
nu mă trage după tine,
nu mai vreau să fiu zeiţă.

Lasă-mă să-ţi cânt în pace,
să te-alin în văi nebune,
pentru că în mine zace
dragoste ce nu apune.

Vreau să-ţi fiu slugă pierdută,
să te rog a mă iubi,
să mă-nchin, să rămân mută
dacă nu te voi sluji.