Confesiune

Sunt un copac înalt.

Frunzele m-au părăsit,

am rămas doar cu crengile.

Dar de 15 ani,

Crengile mele tot cad.

Azi a mai căzut o creangă.

Am crezut că poate-o să rămână,

poate o să aştepte păsările,

poate că vrea să fie din nou verde,

plină de frunze umede.

Dar a căzut lângă tulpina mea.

A căzut.

Toate crengile mele vor cădea.

Nu ştiu câte sunt,

nu vreau să ştiu.

Şi-o să rămân gol,

aşa cum m-am născut.

Şi-atunci vor veni copiii

şi-or roi în jurul meu,

prinzând zmee de trunchiul meu trist,

căci crengile m-au părăsit pe rând.

Vor veni să mă taie,

să-mi taie trunchiul,

să-l rupă în mii de bucăţele.

Şi ei habar nu vor avea că eu, cândva,

am fost verde.

Ucigaş în serie

În camera de zi el stătea pe o canapea şi trăgea dintr-o ţigară, privind femeia ce zăcea pe covorul galben. Avea părul prins cu un elastic şi purta o pereche de ochelari pentru vedere. Avea miopie de la vârsta de 4 ani, iar dioptriile deveniseră destul de mari. Oricum, acest mic amănunt nu avea să-l încurce în procesul de ucidere. Laura, femeia de pe covor, era iubita bărbatului de aproximativ 4 luni. El îi sărise în ajutor într-o seară ploioasă, când aceasta se întorcea de la o petrecere. Se oferi să o conducă până acasă sub umbrela lui mare şi roşie, aceeaşi umbrelă sub care alte 6 fete şi-au început sfârşitul. Părul ei blond îl fermecase pe Paul, iar acesta luă decizia că ea e noua lui victimă.

În timp ce se ridica de pe canapea, femeia îl privea cu groază. Ştia ce avea să se întâmple şi ar fi vrut să-şi poată distruge toate sentimentele ce le nutrea pentru bestia ce se propti în faţa ei, purtând în mâna stângă cuţitul ce avea să-l ajute în finalizarea diabolicului său plan. Dar orice-ar fi-ncercat să facă, era in zadar, căci el, Paul, devenise o parte din inima ei. Femeia închise ochii, lăsând lacrimile să se prelingă pe obrajii roşii şi lăsând lama cuţitului să-i străpungă cu umilinţă gâtul înalt. Sângele-i curgea peste sânii goi, îmbrăcând-o în cel mai terifiant mod posibil. Deschise încă o dată ochii şi-l privi pentru ultima dată. Era vesel şi nimic mai mult. Nu ascundea regrete, nici speranţe, nici măcar aşteptări. Acum, singura diferenţă dintre cei doi era aceea că ea era un cadavru, iar el un ucigaş.

Fenomen

Nu mai vreau, nu pot, nu-mi place

când e frig şi totul tace.

Nu mai văd, n-aud, nu simt

când rămân blocată-n timp.

Nu mai cântă nicio floare.

E târziu; natura doarme.

Eu sunt vânt

Stropii cad şi timpul trece.

Azi e toamnă şi e rece.

Stau chircită într-un colţ

şi aştept. Aştept un glonţ.

Vreau un glonte să mă prindă,

să mă şteargă, să-mi ucidă

tot ce-a fost cândva visare.

Căci de mâine, jur că sunt doar vânt în zare!

Nu mai vreau nici cer, nici mare.

nu mai vreau pământ şi soare.

Nu mai vreau sunet şi feţe;

vreau să fiu doar vântul rece,

ca să şterg ce nu se şterge!

Noapte de dragoste la New York

E linişte, răcoare...

şi-i noapte printre stele.

Doar jazz-ul te trezeşte

din vise efemere.

E noapte şi-n New York,

iar străzile greoaie

se scaldă iar în ploaie,

în ploaie şi-al său joc.

Lumini ameţitoare

pornesc în ritm alert

spre camera în care,

iubindu-se-n secret,

doi tineri slabi,

cu suflete de gheaţă,

renasc în ritm de jazz,

în camera din ceaţă.

Renasc şi flăcări îi cuprind

pe fiecare.

Se tăvălesc de necrezut

iubindu-se mai tare.

El chipul îi ia în palme

şi făr-a se gândi,

c-o singură mişcare,

buzele lui şi le lipi

de buzele iubitei sale.

Presaţi de-atâtea flăcări,

calde flăcări aurii,

îşi soptiră cu chemare:

“Vino, hai să ne iubim mai tare!”

Şi se iubiră ne-ncetat,

aşa cum doar în vise

şi-au imaginat.