Em**

Nu ştia ce avea să urmeze, dar instinctul îi şoptea că va fi bine. Ajunse în faţa unei uşi demodate, maro, însă cu o clanţă argintie nouă. Se opri şi clipi de câteva ori, privi în jur, după care-şi luă inima-n dinţi şi ciocăni cu două degete în uşă. Apăsă în jos clanţa, împinse uşa greoaie şi păşi în încăperea ce se ascundea după acea bucată de lemn maro. Era o cameră luminată, cu pereţii pictaţi în portocaliu, cu multe tablouri ce aveau culoare primară verdele, o cameră primitoare de altfel. Într-un colţ, ascunse parcă, îşi duceau veacul câteva zeci de teancuri de ziare ce se înălţau până-n tavanul înalt, ameţindu-te.
- Uuuuu! O colecţie impresionantă! şopti Em uluită.
- Deci îţi place... grăi tipul ce se află după biroul din mijlocul încăperii, în timp ce trăgea dintr-o pipă. Era atât de scund, încât abia i se zărea capul cel rotund printre mormanele de foi şi foiţe ce se aflau pe biroul respectiv. Expresia feţei sale îţi dădea totuşi de înţeles că e un om de treabă, doar puţin mai mic de statură.
- Uoouuu! exclamă Em când zări piticul în faţa ochilor săi. Îmi... Ăăă.. îmi cer scuze! Nu v-am observat.
- Calmeaza-te, domnişoară! E firesc... Înălţimea mea e de vină.
- Da, doar că... şi-şi înghiţi cuvintele.
- Ei, cu ce te pot ajuta? Bănuiesc doar, că nu eşti aici ca să inspectezi această minunată colecţie.
- Da, aşa-i. Am venit pentru un post de redactor. Aş vrea să ştiu de ce acte am nevoie pentru un interviu, sau... – vocea îi tremura într-un mod copilăresc, iar gândurile o luaseră razna. Parc-ar fi fost pe repeat: „La naiba! La naiba! La naiba!” era tot ceea ce neuronii Emei puteau să “zică”.
- Eşti pasionată de chestia asta, sau o faci doar pentru bani, doar pentru că se câştigă bine? Întrebă bărbatul cu o oarecare urmă de îndoială.
- Ambele! spuse Em fără să se gândească o clipă.
- Apreciez sinceritatea ta. Chiar îmi plac oamenii sinceri. Cred că avem multe de discutat... – şi-şi aruncă privirea ce ascundea mii de întrebări către Em-
- Ema, Em! dezvălui aceasta.
- Cred că avem multe de discutat, Em! Te rog, ia un loc.
- Mulţumesc!
- În primul rând aş vrea CV-ul tău, apoi discutăm.
Em începu să scotocească în geantă dosarul de carton, în timp ce-i zâmbea frumos domnului.
- Imediat. zise ea.
- Nu te grăbi, ai tot timpul din lume. Şi eu îl am.
- Mulţumesc, dar bănuiesc eu că aveţi şi alte lucruri mult mai importante de făcut, decât să mă aşteptaţi pe mine. Puţină grabă nu strică.
- Dacă zici... bolborosi bărbatul în timp ce schiţă un zâmbet.
Părea amuzat de fiecare gest al fetei, probabil o credea o zăpăcită, o aeriană şi o împiedicată, şi nu că n-ar fi fost. Luă între degete dosarul, îl deschise, îl răsfoi timp de cinci minute, timp în care emoţiile Emei ajunseseră la cote maxime, şi zise:
- Bogat CV! păru încântat acesta. Chiar foarte!
- Mulţumesc! Deci m-aţi putea programa pentru un interviu?
- Nu, aici nu e chiar aşa...
Em simţea cum inima-i bătea din ce în ce mai tare, iar sângele-i urca până în creier, şi când ajungea acolo: „BUUUM!”. „Cum adică?!” îşi zise nervoasă în sine.
- Ştii, cred că o să-ţi ofer o şansă. Vreau să văd ceva concret, cum te descurci. Vreau să văd talentul din tine, Em! Iar dacă în momentul ăsta de gândesşti la bani, stai calmă! Vei fi mulţumită. Doar fa-o! Fii cea mai bună!
- Mulţumesc! Vă mulţumesc, domnule!
- Uite! Aici ai programul după care vei lucra. Mergi jos, unde se pot da anunţuri în ziar, undeva unde scrie mare U2 şi roag-o pe domnişoara de acolo să-ţi dea o carte de vizită. În cazul în care ai vreo problemă, suni şi…
- Aşa voi face! Mulţumesc din nou!
- Ai grijă! Pe mâine!
- La revedere!
Ce altceva şi-ar fi putut dori? Cum să-şi stăpânească emoţiile ce îi cuprinseră trupul de-a-ntregul? Şi cum să plângă ea? Ea, Ema?! Dura de ea? Afişă un zâmbet adevărat, construit parcă din toată fericirea ce-i încălzea trupul în acele clipe, şi şopti: “O mică lacrimă nu strică.” şi lăsă picătura din colţul ochiului să se prelingă peste obrazul roşu. Coborî cu atenţie treptele şi se îndreptă către ghişeul U2. Ridică privirea şi încetini. Clipi de cinci-şaşe ori, crezând că i se pare, şi-şi azvârli ochii din nou către ceea ce-i încetinise pasul. „E ăla!” bombăni dânsa încântată. Ăla fiind nimeni altul decât Petru. Îmbrăcat frumos, destul de elegant, acesta stătea nemişcat la coada ce se afla în faţa ghişeului U2. Într-acolo se îndrepta şi Em, în timp ce-i examina posteriorul. Când ajunse aproape de el, Em îl scană din cap până-n picioare până ce ajunse la o concluzie: „Miroase bine tipul! Probabil asta e o nouă metodă de a agăţa. Hmm, nu-ţi iese!” zâmbi ironic şi lung, după care îşi aţinti din nou privirea către posteriorul lui: „Chiar drăguţ!”

Urmează...

Em*

Curiozitatea îi măcina fiecare părticică a corpului, începând cu şuviţele castanii, umerii laţi şi albi, până în vârful degetelor de la picioare. Privirea îi era aţintită asupra acelei noi descoperiri, iar sinapsele le ordonau degetelor să joace pe măsuţa de cafea, într-un ritm alert.
În timp ce se delecta cu imaginile ce-l aveau în prim-plan pe tipul ce-şi sorbea cafeaua pe balcon, se întrebă : „Shit! Em, eşti nebună?” Dar după ce analiză cele gândite, realiză că nu era nimic grav în ceea ce făcea. Îl privea şi doar atât, şi nu credea că asta ar putea să însemne „violarea intimităţii”. Îşi zise : „La naiba! Dacă nu vrea să fie văzut de nebuni, să-şi ţină geamul închis!”
Petru, tipul de pe balcon, un tânăr de 21 de ani, iubea tot ceea ce însemna fotografia. Pasiunea sa luase naştere la vârsta de 14 ani, când, de Crăciun, primi primul său aparat de fotografiat. Petru era un bărbat bine făcut, dar care nu frecventa sala, aşa cum credea Em. Probabil că cei trei ani petrecuţi pe terenul de handbal îşi puseseră amprenta, ceea ce îl făcea să pară un om dur, fără sentimente, fără scrupule. Hmm, dar nici pe departe aşa ceva.
Dânsul era inteligent şi elegant în comportament, îşi iubea viaţa mai mult decât orice, iar o zi fără să zâmbească – ar fi spus el – e ca o prăjitură fără zahăr. Locuia de doi ani, singur, în apartamentul cu numărul 7, şi asta pentru că el nu avea fraţi sau surori, iar relaţia sa cu părinţii nu era tocmai strălucită. Toate ca toate, dar principalul motiv pentru care locuia singur era acela că dorea să fie independent. Acesta nu urmase vreo facultate, dar lucra drept fotograf la o agenţie de modelling. Banii pe care îi câştiga nu reprezentau o avere, dar îi ajungeau pentru a-şi plăti datoriile şi îi rămâneau şi de cheltuială. Se gândise de câteva ori să ia pe cineva în gazdă, dar de fiecare dată renunţă la idee din simplul motiv că niciodată nu îl încântase atât de mult ideea de a locui cu cineva necunoscut. Lucrurile aveau să se schimbe, şi chiar radical. Dar cine avea să ştie? Şi ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut cineva ce avea să se întâmple?

Em se ridică de pe scaun după vreo 10 minute în care scrumiera se umpluse cu mucurile de Kent. Îşi mai aruncă o singură dată ochii către balconul lui Petru pentru a-i observa trăsăturile vizibile de la distanţa respectivă, şi trânti geamul, care scoase acelaşi zgomot enervant, ca întotdeauna. Îi părea deplasat faptul că era încântată, atât de încântată de ceea ce făcuse, aşa că îşi propuse să mai încerce asta, atât timp cât îi provoca o stare continuă de bine. Em făcu o pasiune din a-l urmări pe Petru în fiecare seară şi a se amuza pe seama lui. Voia să creadă că îl consideră un ratat, că e un nimic cu muşchi şi pătrăţele, că e doar un „super-tip”, ca toţi ceilalţi „super-tipi”, dar inima îi dicta altceva. Vocea inimii îi şoptea că e chiar simpatic, că e un tip de treabă, care poate fi prietenul oricui.
Zilele curgeau cu viteza melcului, tristeţea din sufletul Emei se accentua din ce în ce mai mult şi totul, totul plecase de la scrisoarea din plicul roşu. „Cele mai urâte şi negre veşti vin în plicurile roşii” – gândea Em, aşa că la fel simţi şi în dimineaţa în care găsi plicul căzut în faţa uşii, plic pe care scria mare, cu caractere de 18 : „DESTINATAR :” şi pe un rând mai jos : „Stancu Emanuela”. Ridică plicul, îl frământă între degete, îl examină îndeajuns şi rupse un colţ roşu, colţul stâng, după care desprinse în două foaia de hârtie. Găsi o altă filă – albă – îndoită în patru, aşa că se grăbi să-i afle conţinutul. Sângele îi pulsa cu putere prin vene, urca până la creier şi se întorcea spre mâinile ce ţineau captivă acea foaie de tip A4. Clipi de câteva ori, îşi luă inima în dinţi şi ordonă degetelor să despăturească coala.Îi sări în ochi un singur cuvânt îngroşat, înmuiat în cerneală neagră, lipit spre finalul scrisorii : „RESPINSĂ”. Era clar! Ceva nu era bun, dar ce? Emoţia îi izbea inima dintr-o parte-ntr-alta, ceea ce o determina să respire într-un ritm alert. “RESPINSĂ” era tot ceea ce vedea. Îşi adună forţele, le focaliză într-un punct, îşi clăti ochii şi-şi scutură capul, în speranţa că ceea ce văzuse nu fusese decât o iluzie, şi-şi aruncă din nou ochii către scrisoare. Începu să citească cu o voce tremurătoare fiecare cuvânt, şi cu fiecare rand citit simţea că se prăbuşeşte cu capul de asfalt, şi că numeni nu-i sare-n ajutor. Dorinţa sa de a se angaja ca redactor al unui ziar se nărui exact în acea clipă. De unde bani pentru facultate? De unde bani pentru toate datoriile, de unde?!
De când primise acea veste oribilă, zilele Emei deveniseră un calvar. Nu găsea o rezolvare a acelei probleme, simţea că orice încerca să facă era în zadar. Simţea că lupta cu morile de vânt, şi în final cădea lată, fără niciun rezultat. Avea de gând să-şi revină, îşi propusese să încerce la un alt ziar. Sau… oricum, nu avea de gând să lase treburile neterminate. Dar dacă ajunsese în stadiul de a face o pasiune din a se uita pe balcon la un tip, era semn că nu mergeau toate conform planului.
Luni, Em se trezi cu două ore mai devreme decât o făcea de obicei. Îşi făcu o cafea tare, dar pe care o consumă fără vreo ţigară, ceea ce era al naibii de ciudat pentru ea. Aerisi camera, îşi făcu patul cel bej, împături hainele ce erau aruncate peste tot în cameră şi începu să-şi calce o fustă neagră, singura fustă pe care o avea şi pe care o purtase o singură dată, la înmormântarea Deliei, în urmă cu 4 ani. Aşa cum îşi propusese, nu avea de gând să lase neterminată treaba ce-i măcina neuronii, treaba ce reprezenta o sursă zilnică de stres. După cinci minute în care încercă să calce fusta câ mai bine, intră în baie şi-şi clăti faţa cu apă rece, iar apoi îşi perie dinţii. Părea o altă fiimţă Ema, una ordonată, cu scopuri clare-n viaţă, ceea ce însemna că ea chiar putea fi un om responsabil, dar totul ţinea de voinţa sa.
La 09:11 a.m, Em ieşi pe uşa locuinţei sale, fiind încălţată cu o pereche de tocuri ce o faceau să pară că e o tânără elegantă. Îşi mişca trupul încet, adoptă un zâmbet clasic şi o privire pătrunzătoare şi se îndreptă către redacţia ziarului “Clasic”, singura variantă neîncercată până-n acel moment. Gândurile-i erau într-o ordine dezordonată, iar mâinile îi tremurau cu fiecare secundă ce trecea, din ce în ce mai tare. Şi cu toate astea, chipul său masca neliniştea ce o cuprindea din ce în ce mai mult. După 20 de minute petrecute în aerul rece al dimineţii de luni, Em păşi cu fruntea sus în redacţia ziarului. Deşi păşi cu dreptul, se împiedică de prima treaptă ce ducea spre biroul de angajări, ceea ce facu ca toate privirile să fie aţintite asupra sa. “Perfect e! Parc-aş fi o oaie neagră printre oi albe.” constată Em. Îşi fixă din nou trupul şi zâmbetul, care era mai puţin observabil de această dată şi înaintă pe scările ce se iveau în faţa ei.

Urmează...

Em.

Toamnă seacă şi atât. Panorama oraşului, sau cel puţin a străduţei respective, era una dezamăgitoare pentru orice privire, era un fel de colţ rupt dintr-o fotografie mâzgâlită, fotografie a unui mormânt. Vântul era şi el de aceeaşi seamă: aspru, rece, rece ca de toamnă. Iar sunetele provocate de acesta păreau a fi ţipetele unor copii.
Sus, în dreapta unui balcon a unui bloc de patru etaje din strada Zori, pe un scaun mic, de lemn, recent achiziţionat de la magazinul de mobilă din capătul străzii, cu privirea pierdută în gânduri mult prea sofisticate pentru a le înţelege chiar ea, femeia pufăia dintr-o ţigară, ultima din pachetul de Kent. În faţa sa zăcea o măsuţă de cafea, cu trei picioare asimetrice, de-un negru şters, pe care erau aşezate un plic roşu, deschis, care ţi-ar fi sărit în ochi chiar şi de la un kilometru distanţă, şi o scrumieră ciobită, plină de mucuri de ţigară, plină până la refuz. Termină şi cea din urmă ţigară şi pufni, ca şi cum şi-ar fi dorit ca nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată să nu se fi întâmplat.
Purta o pereche de blugi scurţi, albi, cu două buzunare laterale, în care obişnuia să-şi ţină nelipsitul telefon şi nelipsitele gume. La o primă privire ai fi spus că sunt de-un alb imaculat, când mica pată de cafea, realizată tocmai în acea dimineaţă, sfida această perfecţiune. În partea de sus purta un pulover de un albastru deschis, având mânicile suflecate, perfect pentru a simţi furia vântului.
Îşi aruncă picioarele amorţite peste măsuţa de cafea şi reuşi să o clintească, în timp ce plicul cel roşu fu luat de vânt şi aşezat pe trotuarul străzii. Reacţia sa de moment fu ca cea a unui ţânc ce-şi doreşte cu disperare să-şi convingă mama să mai rămână cu el in părculeţ:
- Stai! scoase ea un sunet răguşit, ca de o puştoaică de 19 ani, care ştie a fuma şi a consuma cafele zilnic, încă de la vârsta de 15 ani. Stai!
Îşă frecă mâinile de ochi ca şi cum abia se trezise din somn, făcu un semn din cap pentru a-şi aduna toate gândurile într-o ordine, şi se ridică de pe scaunul cel mic pentru a se îndrepta spre balustrada balconului. Se aplecă peste aceasta, conştientiză şi rosti câteva cuvinte, atât de încet, încât ea să fie singura capabilă să le audă:
- Ah, la naiba! Plicurile roşii aduc doar ghinion!
Îşi trase trupul înapoi, căci frigul o paralizase, trânti geamul, care scosese un zgomot de rutină pentru urechile fetei, sorbi ultima gură de cafea din căniţa uitată pe pervaz şi intră în camera ce dădea din balcon, singura cameră a acelei locuinţe. Televizorul bâzâia, fiind dat la volumul 49, bâzâia într-un hal greu de imaginat, încât fiecare sinapsă realizată, de la atâta zgomot, s-ar fi putut dezintegra la fel cum se descoase un pulover din lână. Luă telecomanda în mână şi aruncă în acesta cu ură. Impactul fu destul de puternic, încât bateriile de tip R3 ajunseră sub patul bej, nefăcut, pe care zăcea mormanul de rufe, rufe abia scoase din maşina de spălat.
Îşi trase perechea de pantaloni de training peste cei scurţi, îşi schimbă sutienul şi îşi puse cămaşa verde, peste care îşi luă un hanorac negru, se încălţă cu teneşii şi începu să scotocească printre foile unei cărţi, până ce dădu de o bancnotă de 10 lei. Îşi prinse părul cu elasticul cel negru şi ieşi pe uşa locuinţei, fără ca măcar să o închidă.

Em, prescurtare de la Ema, prescurtare de la Emanuela, era o puştoaică de 19 ani, fără prea multe scopuri în viaţă, fără prea multe idei şi vise, o simplă adolescentă încercată de prea multe probleme, încercată de prea multe ori. Ea era stundentă la Facultatea de Jurnalism din Kentucky, căci avea o pasiune aparte spre a pune cuvintele pe foaie într-un anume fel, încât să transmită sentimentul ce-ţi macină sufletul încă de la mijloc. Trăia într-o garsonieră, la etajul 3, singură, căci prieteni nu avea, iar singura sa soră, Delia, decedase în urmă cu 4 ani, fiind bolnavă de cancer. Delia era mai mică decât Em cu 3 ani, o diferenţă destul de însemnată, dar nu îndeajuns încât să facă relaţia dintre cele două să nu funcţioneze. E adevărat că cele două aveau vârste fragede, 12 respectiv 15 ani, dar asta nu însemna că nu erau destul de coapte la minte încât să realizeze ce distranţă avea să le despartă, să le despartă pentru totdeauna. Del, cum îi zicea Em, îşi găsi sfârşitul într-o zi de 15 august, cu două săptămâni înaintea zilei Emei.
Suferinţa pe care Ema o purta zi de zi în suflet, o determină să se apuce de fumat, văzând în asta o portiţă de evadare. Când aceasta realiză că e singură pe lume, încercă să-şi ia viaţa, dar eşuă. Această puştoaică nu apucă vreodată să-şi cunoască tatăl, întrucât acesta îşi părăsi iubita, mama celor două surori, în timp ce aceasta era însărconată cu Ema în şaşe luni. Iar Miriam, mama adolescentei, înnebuni odată cu decedarea fiicei sale mai mici, Delia.
Complet singură. Se zice că astfel de întâmplări sunt posibile doar în filme, sau doar în poveşti, dar viaţa, aşa cum e ea, e mult mai dură decât am vrea noi să fie...

Coborî în grabă scările, împinse cu forţă uşa blocului şi ieşi în stradă. Începu să picure, aşa că se grăbi să ridice plicul de jos şi să-l bage in buzunar, la căldură. Ezită însă. Ceva din adâncul ei o îndemna să citească conţinutul scrisorii, o rodea ceva în interior, şi părea că nu avea de gând să o lase în pace, până ce nu o va face. Mototoli între degete scrisoarea şi o băgă în buzunarul hanoracului. Probabil pentru a-şi stăpâni gândurile, aceasta trase şi fermoarul şi începu să o ia la pas către chioşcul din capătul străzii. Ploua din ce în ce mai tare, iar picăturile i se prelingeau pe chipul trist, apoi pe trupul slab, transformând-o într-o statuetă de apă. Intră în încăperea plină de pachete de ţigări şi sticle cu băuturi alcoolice şi ceru bărbosului ce se afla după teşghea:
- Un Kent...
- 11 lei. Altceva? întrebă vânzătorul.
Em privea dezorientată spre geamul pătraţos al încăperii şi scotocea cu mâna stângă în buzunarul drept banii pentru a plăti. Realiză că n-are decât cei 10 lei şi îşi trase o palmă peste faţă.
- Totul este bine, domnişoară? întrebă bărbosul.
- Da, doar ca am uitat că am doar 10 lei la mine. Revin imediat...
- Nu e nevoie. Mai treci pe-aici, nu-i aşa? O să-ţi achiţi atunci datoria.
- Mersi.
Îi zâmbi din politeţe tipului, se întoarse şi-şi zise în sinea ei: „Fir-ar! Iar am facut-o de oaie.” Păşi în ploaia demenţială şi începu să alerge disperată spre casă. Probabil că nici dacă ar fi participat la un concurs de păşit în bălţi nu ar fi reuşit să calce prin toate, aşa cum călcă în ele în cele două minuţele din drumul spre casă. Intră în apartament şi zvârli pachetul de ţigări pe pat. Intră în baie, îşi dădu hainele jos, le împachetă şi le trânti în maşina de spălat şi se băgă sub duşul fierbinte. Tremura din orice încheietură, şi simţea că nu se mai încălzeşte odată.
Dupa 10 minute ieşi din acea încăpere plină cu aburi şi-şi trase halatul cel roşu peste trupul ud. În timp ce-şi usca părul cu un prosop de bumbac, bolborosi: “Până şi el e roşu…”
Ceasul arăta deja 18:43, mare lucru afară nu puteai să zăreşti. Em se aşeză pe scăunelul din balcon, îşi deschise larg geamul [ploaia se oprise] şi începu să pufăie ţigară după ţigară. Privirea îi era aţintită asupra balconului din faţa sa. Îşi dădu seama că nu realiză vreodată de existenţa lui, şi îi fu curios acest lucru, întrucât stătea cu orele pe scăunel fără ca măcar să facă ceva. Poate că ăsta era un semn că mintea ei fugea mult prea departe, probabil că fugea în speranţa că se va detaşa naibii de toate problemele. Şi exact atunci îi zări silueta bine făcută, exact ca a unui tip de vreo 20-25 de ani care frecventează sala. Zâmbi ironic şi-şi zise: “Parcă toţi ar fi la fel...”


Urmează...

Bloguleţul meu e mare!

Nu cred că o să rezist până mâine, aşa că ce-ar fi să vă imaginaţi voi că azi e de fapt mâine? Grazie, atunci! Dacă ai făcut asta, şi te simţi pregătit, dacă eşti aşezat comod în fotoliu, scaun, etc, dacă ai căniţa de cafea lângă tine şi creierul îţi dictează să incepi, fă-i pe plac şi începe.

Se împlineşte un an de la prima mea postare superbă, extraordinară, mirifică, încântătoare, splendidă, intitulată de creierul meu de pe acea vreme, "Idee". Scurt si la obiect, idee cu i mare. Probabil că în ziua de 13 decembrie 2009 am fost înzestrată cu o înspiraţie rar întâlnită şi, uite aşa, a apărut pe lume prima postare a bloguleţului idee-veselă. Dar n-am încetat să surprind, căci inspiraţia, fiind inspirată, nu m-a părăsit. Ba chiar din contră, m-a apucat şi mai bine de mâini şi m-a sărutat pe frunte, de-mi veneau ideile cu viteza sunetului. Credeam că mi-a pus Dumnezeu mâinile în cap, şi nimic altceva!
Vorbind serios acum, nici eu nu ştiu ce naiba aveam în cap, de unde atâtea idei, de unde posibilitatea de a debita atât de multe prostii pe zi, de unde creierul ăla nedezvoltat, şi creţ, şi încâlcit. E clar! Când creierul nu-i acasă, neuronul debitează.
Ceea ce vreau să subliniez, este faptul că într-un an m-am schimbat şi eu, dar şi blogul meu. Rău e că ne-am distanţat unul de celălalt, rău e că... rău e că nu l-am îngrijit. Se zice că distanţa apropie. Dar lasă, m-am convins de prea multe ori că e aşa.
Timp de un an, am tot plâns, şi-am tot râs pe aici. Mi-aş fi dorit să pot să ştiu ce gânduri ai fi avut, dacă ai fi putut să ai. Mi-aş fi dorit ca toate postările mele să fie vesele, aşa cum îi şi zice numele bloguleţului. Mi-aş fi dorit prea multe, dar azi nu e timp de regrete. Mi-aş dori însă să mă-drept. Să scriu iar aşa cum o făceam alte dăţi, să am poftă să tastez fiecare cuvinţel, să scriu, să scriu din toată inima mea. Şi promit că o voi face, o voi face cu responsabilitate.
Timp de un an am suferit cu toţii schimbari. Unele mai însemnate, altele mai puţin însemnate. Unii şi-au dat seama că viaţa nu e aşa cum pare, alţii au realizat că e mult de muncă dacă vrei să obţii ceva. Poate că unii şi-au găsit marea iubire, poate că alţii s-au convins că nu există aşa ceva. Eu am realizat că blogul nu se schimbă niciodată. El e mereu aici să te asculte, e mereu pregătit să-ti primească gândurile afurisite, prostiile ce-ţi mişună prin cap. El e mereu pregătit să-ţi fie prieten.
Şi-atunci dacă el e pregătit mereu, eu de ce n-aş putea fi? Uite că o să fiu. O să fiu de-al naibii!
În concluzie, să-mi trăieşti bloguleţule! Să-mi trăieşti, să trăiesc şi eu ca să aibă cine a te alimenta cu mici cuvinţele, să-mi fii vesel în fiecare minuţel, să rămâi B-I.
Şi cu astă ocazie, aş vrea să transmit exact aceleaşi urări toturor bloguleţelor ce-şi serbează ziua pe astă zi de 13.

La multe postări, idee-veselă!

Întâmplarea face...

Întâmplarea face să fac ceea ce nu credeam că o sa fac. Să scriu aicişa, pe bloguleţ. Nu mi-am propus nici măcar o secundă mică, mică să postez, dar se zice că cele mai bune lucruri se întâmplă atunci când nu sunt plănuite. Nu ştiu ce lucru bun o insemna astă postare, dar ceva înseamnă.
Recunosc că m-a durut fix undeva de bloguleţ în ultima vreme. Şi-mi pare rău, pentru că n-am nici măcar o scuziţă. Idei aş fi avut, căci ideile-mi vin, pot spune, ca pe bandă rulantă. Probabil că banda s-a stricat puţin, şi iată, ideile au întârziat niţel să apară.
Mă gândeam să precizez că am intrat şi eu la liceu, având în vedere că am chiulit de aici. Dar ar fi o replică tuflită exact unde nu-i e locul. Tuflită, netuflită, încape şi ea printre celelalte replici trântite. Deci da. Am intrat la liceu şi e bine, şi-i frumos, şi e greu, şi e diferit, şi e DIFERIT. Şi am banca a 3-a de lângă fereastră, şi am şi caloriferul lângă mine, şi e doar al meu. Şi asta a sunat egoist. Mănânc în fiecare zi chimie şi fizică pe săturate, şi incepe să mi se acrească. E la fel cum e cu ciocolata. De la prea multă te strici la burtă şi dai in diaree. Eu n-am dat încă, dar simt că o să dau.
Sunt o frustrată şi jumătate. N-am învăţat nici în acest an să pedalez, şi doar am zis că o voi face! Nu pot să ţin şi eu ghidonul ăla drept şi să mă plimb stânga-dreapta?! Din câte văd, nu pot. Nu am nici bicicletă, aşa că probabil voi învăţa să pedalez în aer. N-am voinţă, asta e!
Mai noi, care de fapt sunt mai vechi, dar sunt noi aici, editez şi scriu poezii, şi fotografiez, şi toate-mi ies cum îî ies unui stângaci. Şi ce e şi mai nou, şi e şi al naibii de ciudat, căci nu credeam că voi ajunge vreodată să zic asta, e faptul că de fapt imi place gustul de cafea. Şi ce el al naibii de ciudat, e chestia că eu, cândva, uram la culme gustul cafelei. Lucrurile se schimbă brusc, atunci când te aştepţi mai puţin, şi ce e grav, e faptul că se schimbă fără să-ţi ceară şi ţie o părere.
În ceea ce priveşte statistica viselor şi coşmarurilor mele, o duc destul de prost. Se pare că visul cu sfârşitul lumii l-am primit într-o doză prea mare, şi acum, acum nu mai primesc nimic. Nimic demn de a fi notat pe foaie albă. E grea viaţa unui pământean, e grea viaţa fără vise. Iar când scriu, scriu doar din scursurile minţii mele, scriu doar "tembelităţi" care în esenţă n-au niciun miez de nimic. Şi cum nu primesc de fiecare dată ce vreau, o să fac cum am mai făcut de "n" ori: o să-mi înghit limba şi o să dorm fără vise.
Mai adaug doar ceva în postarea asta de nimic. Am realizat ceva. Plăcile sunt naşpa! Se poartă bluclele!

Şi ca să nu vă inecaţi numai cu perlele mele, ia inecaţi-vă voi şi cu perluţele unui copchilaş de clasa a III-a.
Inecare plăcută, dragii mei! >:d<

Stare ludică.

Caro Emerald - That Man

Asculta mai multe audio diverse



Socot că sunt foarte "simpatică".
Pentru că veni vorba de logică, socot că sunt "simpatică".
Socot totuşi că sunt foarte "simpatică".
Prin urmare, sunt al naibii de "simpatică"!
Cine are tupeu să mă contrazică?!

Let's Do It, Romania!

  

Tu ce vei face pe 25 septembrie?

Apocalyptica - Nothing else matters.

Cosmar.

Pana si sfarsitul lumii incepe cu tine.

 

Cred ca incercam cumva sa te sabotez, incercam sa te torturez. Si doream ca tortura ce aveai sa o primesti, sa fie dura, chiar foarte dura. Aceea era chiar ultima zi. Ultima zi in care puteam sa rad, sa cant, sa vorbesc, sa merg, sa iert, sa iubesc, sa imbratisez, sa sarut, sa alint, era acea ultima zi in care as fi facut orice-mi trecea prin cap, as fi facut tot ce am vrut sa fac vreodata, dar teama, prostia, timpul mi-au pus piedica. Era ultima zi in care aveam sa respir, ultima zi din viata mea. Simteam ca sunt singura in mainile celorlati, cand de fapt toti eram singuri in mainile destinului. Si cu toate ca eram cu totii singuri, eram impreuna in asta.

 Asta se intampla intr-o zi de miercuri, intr-o zi nenorocita de miercuri. Aveam sa te intalnesc in acelasi Copou, pe aceeasi banca albastra, langa acelasi cer indragostit. Si zic ca era o zi nenorocita, si bine zic. Copoul ala nu mai semana a Copou, era un fel de chestie pustie, care devenise din senin un spatiu aglomerat, cu oameni traumatizati, speriati, oameni care nu stiau cum sa-si apare copii, oameni disperati sa-si salveze vietile, persoane care plangeau cu lacrimi de durere, copii care nu intelegeau ce se petrece in jurul lor, familii prabusite, mame sufocate de atata grija, tatici ce aveau sa-si imbratiseze fetitele si baieteii pentru ultima data. Imaginea asta-i prea dura pentru voi. Dar eu am trait-o cumva, am simtit-o.

Eram vesela din doua motive : aveam sa te intalnesc din nou, sa te intalnesc si sa nu-ti mai dau drumul, caci trebuie sa-ti spun ca, in bratele tale simteam siguranta cum facea parte din  mine. Iar cel de-al II-lea motiv, cam stupid si fara sens, sincera sa fiu, aveam sa calatoresc in cer, sa vad tot ceea ce se ascundea dupa norii aia care mi-au fost alaturi in fiecare plimbare, care mi-au tinut de cald cumva, norii aia pe care i-am iubit pana la refuz.

Ma plimbam pe aleile atat de cunoscute persoanei mele, aleile ce le-am colindat impreuna, a caror piatra am tabacit-o tinandu-ne de mana ca doi nebuni. Mi-erau atat de aproape de fire, devenisera o parte din mine, o parte ce o indrageam nespus. Erau schimbate total, dar inca erau ele. Erau ca niste balnavi tintuiti la pat, bolnavi fara vina, bolnavi cu regrete si sperante. Cautam cu disperare in toata acea multime de nevinovati, un chip cunoscut, cautam un loc unde sa ma refugiez si sa plang pana ustura, un loc unde sa meditez, sa-mi pun gandurile in ordine, gandurile ce aveau sa nu mai existe in cateva ore de chin. Dar n-am apucat sa fac nici asta, caci doua maini lungi si reci mi-au strivit trupul cu o imbratisare. Era acel ceva ce imi lipsea inca de cand se dizlipise de mine. Parea ca n-are de gand sa-mi mai dea drumul vreodata, parea ca e lipit de jacheta mea verde, ca avea sa moara langa mine, si ca nu-i pasa asta. Dar toate erau niste iluzii. Aproape toate. Realitatea era ca exista, ca el era acolo, ca ale lui erau bratele lungi si subtiri. Si-mi era de ajuns si asta. M-am intors sau m-a intors, caci eram ametita, rapusa de o durere de cap criminala si de o emotie la fel de usturatoare, si i-am privit ochii. Nu gaseam pic de durere sau frica, nu percepeam cum de o persoana ca el isi poate pastra atat de elegant calmul. Cautam, cautam si cautam, dar devenea deja enervant. Voiam doar sa simt clipa, asa ca m-am refugiat din nou in bratele lui, m-am refugiat si am inceput sa plang fara motive, aparent.

Era ultima zi, si cu toate astea, el era acolo. Poate ca mintea mi se imbolnavise, poate ca il confundam, desi asta era cam exclus. Il stiam prea bine. Poate ca imaginatia mea sarise calul, il sarise si acum nu mai gasea solul. Mi-era greu sa cred ca nu aveam sa-l mai vad, ca pur si simplu voi muri, si ca odata cu mine vor muri miliarde de oameni. Mi-era greu sa accept ca mama si tata nu vor mai fi, sau ca vor fi, dar nu aici, nu pe Pamant, nu langa mine. Greseam ca-mi inchipuiam una ca asta. La naiba ! Vom fi impreuna in ceruri. Si totusi mi-era extrem de greu. Nu puteam, sau mai bine zis, nu voiam sa plec de aici, sa parasesc Pamantul, sa las in urma tot ce am avut atata timp, sa dau, intr-un fel, cu piciorul la tot. Nu eram in totalitate de vina. Stiam, dar degeaba.

Mai era o problema. Stiam ca aveam sa murim, dar nu stiam cum. Poate sufocati, inecati, sau poate in flacari. Iar daca era sa aleg, as fi ales exact aceeasi metoda prin care am si murit. Focul.

Ma gandeam la prea multe, in prea putin timp, asa ca am abandonat totul si m-am calmat. Credeam ca sunt calma, dar eram mai agitata decat mi-am inchipuit vreodata ca as putea fi. Si am decis sa te privesc din nou, caci prea mult timp nu mai aveam. Erai tuns. Si aveai prea putine motive si argumente ca sa-mi explici. Si chiar daca ai fi incercat asta, probabil ca te-as fi oprit. Nu era momentul potrivit sa-mi explici de ce te-ai tuns. Si nu avea sa mai fie niciodata.

Incercam sa fac ceva, si inca incerc sa-mi dau seama ce voiam. Ma priveai insistent, cu zambetul pe chip, si parca-mi spuneai : « Prostuto, termina ! Va fi bine ! » Cred ca ma zbateam ca un peste pe uscat, ma crizam, caci nu mai aveam timp de nimic. Iar in timpul ramas, ma smiorcaiam ca o idioata, in loc sa profit. Nu-mi pare rau, totusi, caci am lasat sa decurga totul normal. Nu m-am opus, n-am incercat sa fiu ceva ce n-am fost niciodata, si anume, o persoana calma, mult prea calma.

Tu incercai sa ma linistesti, voiai sa ma saruti. Te apropiai usor de mine, iar eu asteptam. Asteptam momentul perfect sa te opresc, sa-ti acopar buzele cu palma ce-mi tremura. Asa am facut, caci iubesc sa fac asta. Sa te opresc, sa te dezamagesc, sa te fac sa-ti pui intrebari, si apoi sa –ti sar in brate si sa-ti spun ca a fost doar o gluma proasta de-a mea. Poate ca in momentul ala, gluma mea proasta era cea mai rea idee, dar nu-mi trecea nimic prin cap. Gandeam ca fac ceva bun, ca incalzesc atmosfera, dar ma prosteam si atat. Ma prosteam si nu rezolvam mare lucru. Si toate astea pana cand mi-am dat seama ca e un joc prea riscant, unul prostesc, asa ca te-am sarutat eu pe tine. Pun pariu ca-ti puneai mii de intrebari. Probabil ca nu ma mai recunosteai, dar sincera sa fiu, nici eu nu ma mai recunosteam. Faceam lucruri pe care nu le doream cu adevarat. Si totul era o pierdere de timp, o pierdere din timpul acela pretios.

Eu niciodata n-am crezut ca timpul e chiar atat de pretios. Chiar n-am crezut vreodata. Caci mereu mi-am zis ca am timp si maine, poimaine. Uite ca sosise momentul cand nu mai exista o zi de maine sau poimaine. Si era destul de dura realitatea, chiar foarte dura.

Incepeai sa simti adrenalina cum iti intra sub piele, incepeai sa te vaiti, sa suferi, incepeai sa-ti dai seama ca ala e sfarsitul, ca toata povestea aia n-o sa aiba vreodata vreo continuare. Imi parea bine, intr-un fel. Incepea sa devina enervant calmul tau. Imi simteam capul greu, presat de mainile tale dreptunghiulare, asimetrice, reci. Imi dadeam seama ca urmeaza sa-mi soptesti ceva, sa-mi soptesti ceva ce nu voi uita niciodata, chiar de-as muri. Simteam conturul buzelor tale pe lobul urechii mele. « Suna egoist, dar stiu ca fara tine, nu pot trai decat in alta lume » Tremuram din orice incheietura, pana cand m-am ascuns din nou in bratele lui. Nu voiam din ruptul capului sa se termine. Mi-as fi dorit ca acea clipa sa dureze o eternitate. M-as fi impacat cu ideea de a fi tot timpul miercuri, iar cerul sa fie negru, Copoul un haos, aleile niste bolnavi, dar nu m-as fi putut impaca cu ideea ca… ca nu vei mai fi, ca nu voi mai fi.

Eram inconjurata de atatia neintelesi, de atatea bocete, de mii si mii de lacrimi, eram inconjurata de un haos din care incercam cu disperare sa ies. Era imposibil, insa. Eforturile mele erau in zadar, erau eforturi care nu-si aveau rostul. Credeam ca daca ma voi ruga, voi realiza ceva. Credeam ca ma va auzi cel de sus, ca-si va face mila. Dar proast-am fost ca nu mi-am dat seama, ca rugaciunile mele si a celorlalti neintelesi trebuiau trimise demutl sus. Si abia in aceea clipa mi-am dat seama ca n-are niciun pic de adevar zicala: “Mai bine mai tarziu, decat niciodata.”.

Incepea sa devina liniste, si nu stiu din ce motiv. Gandeam pe atunci ca oamenii si-au dat seama ca nu mai au ce face, ca pur si simplu asa vor sfarsi. Dar eu mai aveam inca sperante, aveam speranta ca focul ce inconjura planeta noastra va ingheta candva, va ingheta odata pentru totdeuna. Eram idioata, daca puteam crede una ca asta. Eram o mare idioata.

Se zvonea ca exista o camera unde incap 12 persoane, si ca acele 12 persoane vor supravietui. Nu-mi faceam planuri, insa. Era imposibil sa fiu aleasa eu supravietuitoare. Nu aveam nimic bun, nimic. Si oricum nu eram sigura de existenta acelei camarute miraculoase. Imi puneam totusi intrebari. «Cum sa poti supravietui intr-o camera ? », « Cum sa accepti ca tu o sa mai traiesti, si restul o sa moara ? » Iar intrebarea asta imi dadea dureri de cap, sau mai bine zis, imi accentua durerea de cap, caci deja simteam cum capul imi plesneste.

Acea camera chiar exista, doar ca nu era ceea ce parea a fi. Nu era chiar deloc. Ma impingeai in ceilalti oameni, si-mi spuneai ca voi scapa, ca voi supravietui, ca nu voi muri odata cu tine. Ma dureau toate astea, dar probabil ca nu-ti dadeai seama. M-am oprit in fata unei cutii imense, galbene, care insa nu stiam din ce e facuta. Si mi-am dat seama imediat ca ceea ce era numita “camera miraculoasa” era chiar in fata mea. Totul s-a petrecut mult prea repede si n-am apucat sa-ti spun tot. M-ai imbratisat ca pentru ultima data, mi-ai sarutat fruntea si buzele si ti-ai dezlipit mana de a mea. Pur si simplu simteam ca mor usor, ca ma sting de durere, ca plec si te las, ca te abandonez ca o desceierata. Si n-am putut, n-am putut sa plec fara sa-ti spun ca te iubesc, si ca n-o sa te iert niciodata pentru ceea ce ai facut. Si n-am primit decat un zambet, un micut zambet, pe care il pastrez si-acum in privire. Nu-mi dadeam seama, dar plangeam cum n-o mai facusem vreodata. Ma usturau ochii si plamanii, dar nu-i simteam. Nu-mi vedeam rostul. Ce sens mai are sa fiu cand restul sunt morti ? Ma zbateam si ma luptam cu lacrimile mele pana am intrat in camera aia nenorocita, intunecata, cu mai putin oxigen decat exista afara, plina de copii ce aveau sa devina orfani. Era o camera unde incapeau mai mult de 12 persoane. Asta era cert. M-am asezat pe o bancuta, langa alti 6 neintelesi. Era langa mine, puteam sa jur ca era langa mine. Era ea, surioara mea cea scumpa, care niciodata n-a contat mai mult ca in acea clipa. Plangea, dar nu la fel de tare cum o faceau restul. Pe cand eu…ma inecam in propriile-mi lacrimi. Cred ca era timpul sa o consolez eu pe ea, sa-i spun ca va fi bine, desi nu credeam nici macar o boaba din ce ziceam, sa-i alin cumva durerea. Ma gandeam cum sa incep, cum sa-i spun, ma gandeam cum sa o mint cat mai frumos. Si n-am apucat sa fac nici asta, caci ea ma prinse in brate si-mi sopti : «Te iubesc ! ».

Poate sunt momente cand crezi ca simti durerea asa cum e ea, ca n-ai scapare, ca pur si simplu te sfasie, momente in care crezi ca ceva mai rau de atat nu exista. Dar te inseli. De fapt cea mai mare durere e aceea care iti tortureaza inima, cea care ti-o mananca din mijloc, care te face sa vrei sa mori exact in acea clipa, sa mori odata pentru totdeauna. Si am simtit durerea asta pe bancuta aia de lemn. Am simtit ca n-are sens sa ma opun ei, caci ma va distruge orice as incerca.

Intrasem in iad, de fapt. Intrasem si nu mai aveam vreo scapare. Focul probabil ii omorase pe cei de afara si acum ne zambea noua. Vedeam cum unul cate unul luau foc, la propriu. Vedeam cum ard hainele de pe ei, vedeam cum imi vine randul. Incetasem sa mai plang, caci stiam ca sfarsitul e aproape, stiam ca avea sa se termine si ca voi ajunge undeva unde-mi va fi bine. Ma gandeam cum ar fi fost ca el sa nu fie, ca ea sa nu fie. Imi puneam mii de intrebari si ma enervam caci nu gaseam raspunsuri. Eram mult prea concentrata sa ma invinovatesc ca l-am lasat acolo, ca l-am parasit in flacari, ca i-am dat drumul la mana, mult prea concentrata sa ma gandesc cum va fi dupa toate astea, daca va mai fi ceva, si n-am vazut cum ea lua foc langa mine, cum se zbatea sa traiasca, sau sa moara mai rapid, cum ma implora sa o ajut cumva. Am inlemnit, am paralizat pentru cateva momente, pana cand am simtit cum ustura, pana cand am simtit-o pe pielea mea. Flacara isi facuse cuibusorul pe trupul meu, ma ardea si-mi venea sa zbier, sa urlu de durere. Dar mai tare ustura durerea din suflet.

Poate ca acea lumina, poate ca instinctul, poate ca Dumnezeu, poate ca el, poate ca ea m-au ajutat sa ies din infernul ala si sa scap de flacara ce-mi distrugea usor trupul. Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am reusit sa fac asta, nu stiu daca am facut-o eu, nu stiu, dar am supravietuit.

Eram intinsa in cenusa, langa cadavre, langa fum, langa pustiu, eram intinsa intr-un loc pe care nu-l recunosteam, pe care nu-l mai vazusem vreodata. Imi cautam calea, cautam un drum pe care sa o iau, cautam un semn de viata, caci singura eram in multimea aceea de morti, cautam un el si-o ea, cautam si n-aveam sa-i mai gasesc vreodata. Cadavre, resturi de cadavre, cadavre, resturi de cadavre. Asta era tot ce exista in jurul meu. Si-o liniste deplina, si-un cer de-un albastru deschis. Ori eram in iad, ori eram inca pe Pamant. Imi trageam palme in speranta ca ma voi trezi, dar inca aveam in minte toate clipele cu el, mai aveam inca in minte imaginile cu acei copii speriati si cu acei tatici din parculetul Copou. Acum nu mai era nimic, decat pustiu.

Incercam sa ma consolez si-mi spuneam ca voi muri candva, ca n-am cum sa rezist fara apa, mancare, ca voi innebuni de atata singuratate, ca ma voi sinucide, ca voi disparea naibii de pe fata planetei. Probabil ca tipetele mele disperate, gesturile-mi de om handicapat i-a trezit pe restul. Din acea mare de morti, de oameni fara suflet, s-a transformat intr-un haos ce nu doream vreodata sa-l mai aud. Semana izbitor de mult cu haosul prin care trecusem cu cateva zeci de minute inainte. Nu-mi explicam cum de poate fi totul adevarat. Imi spuneam ca totul face parte dintr-un cosmar, ca ma voi trezi la un moment dat si ca va fi totul bine. Dar cosmarul ala era realitatea. Eu eram acolo, restul de neintelesi erau acolo.

 Am inceput sa te caut ca o disperata, caci pe ea n-aveam sanse sa o mai vad vreodata. Murise in fata ochilor mei, in timp ce ma implora sa o ajut cumva, in timp ce stateam si o priveam nestiind ce sa-i fac. Te strigam, tipam la tine din toti plamanii, te chemam sa vii in bratele mele, dar nu-mi raspundeai. Zaceai in balta aia de sange, cu ochii spre mine, cu zambetul pe buze, cu inima oprita, cu un biletel in mana « Suna egoist, dar stiu ca fara tine, nu pot trai decat in alta lume. Te iubesc ! Adio ! »

La naiba ! Nu mi se poate intampla tocmai mie. Nu poti fi tocmai tu cel de jos, sau daca esti, nu ai murit inca. Ma prosteam si ma inecam pentru a nu stiu cata oara in lacrimi. Nu-mi gaseam locul langa tine, langa tine mort. Iti luam capul in maini si te imploram sa te intorci, sa revii langa mine, caci nu mai puteam, erau prea multe, prea multe pentru o zi de miercuri. M-am asezat langa tine in speranta ca ma vei simti si ca imi vei saruta fruntea, dar am sperat degeaba. Totul din mine era distrus. Nu intelegeam nimic, si nu cred ca voi ajunge vreodata sa inteleg mare lucru.

Am innebunit de atunci. Si-acum sunt nebuna. Caci atunci cand imi vii in minte, cand te asezi langa mine in somn, cand vii sa ma veghezi, mai moare cate ceva din mine, ma sfasie bucatica cu bucatica si ma lasa lata, jos, in balta ta de sange.

N-o sa-ntelegi vreodata ce-am simtit cand te-am vazut acolo, jos, n-o sa-ntelegi niciodata ce s-a intamplat in interiorul meu cand mi-ai dat drumul la mana si ai plecat ca sa nu te mai vad. N-o sa intelegi niciodata cat de tare doare sa ramai in viata si sa-ti doresti din tot sufletul sa mori, sa ajungi langa cei ce i-ai iubit cel mai mult. Iar pentru mine toate trebuie sa aiba un final. Si finalul e acesta. Voi veni catre tine, in lumea in care te-ai refugiat, ca sa nu ma faci sa sufar, voi veni si te voi certa amarnic ca m-ai parasit in haosul ala, ca m-ai lasat sa urlu dupa tine, ca m-ai facut sa ma simt singura in iadul asta. Si voi veni sa-ti spun ca am sosit si eu in cer, in iad, dar sunt in cer. Si poate ca-ti voi face cu mana din iadul meu in raiul tau.

P.S: Scuze pentru lacrimi. [R, A, A.]

P.S: Musumesc, D! [Pentru clip. ;;)] :o3

Sprite Lovin'

Ca-i pustiu, nu-mi pasa. Nu-mi pasa nici ca-i intuneric si-mi ploua pe maini. Oricum iubesc sa simt picaturile astea ciudate, reci, lichide. Le iubesc cam la fel de mult cum imi urasc fiinta. E de ajuns sa stiu ca banca inca nu si-a construit picioruse, ca e inca acolo, impreuna cu sticla de SPRITE. E goala, ce-i drept, dar e acolo. Am consumat din ea cu sila, cu greata, cu mainile inclestate de spatarul bancutei rosii, cu ochii ametiti si urechile innebunite. Am supt cu buzele lichidul incolor, placut la gust, precum "fura" Dumnezeu viata din babute. Si nu stiu de ce-am facut-o. Am lasat in urma doar o forma ciudata, un plastic verde cu un capac stricat si chinuit de-atatea ori de mine. Stateam ca o proasta in fund, lipita cu pieptul de chestiuta, de sticla aia nemernica, la fel cum sunt lipite literele unui cuvant, stateam in plina furtuna, in pantaloni scurti, botoasa si-mi aminteam ceva. Si ca o proasta, incepeam sa schitez un zambet la fel de prostesc. Dar m-am oprit curand, m-am oprit si mi-am indreptat privirea spre cer. 

"Pleaca odata!!!" Ca si cum as fi stiut ca are de gand sa-mi fure ciudatenia.
 

Laşă, cu aberatiile ajunse la punctul extrem, cu pupilele-necate-n lacrimi si atat, m-am ridicat odata pentru totdeauna. Simteam ca trec prin viata, trec si nu-mi pasa de nimic, decat de-o sticla tradatoare, o sticla verde, o sticla de 0,5 l sufocata de litere. Cum puteam sa gandesc asa? Cum puteam sa fiu indragostita de un pet cu un simplu capac si o eticheta? Cum mi-am permis sa incalc regulile pamantesti? 

Mi-am tras o palma ca s-o simt. Si am simtit-o. M-am trezit si eram din nou eu, banca, umbra cenusie si ploaia. 

Incercam sa-mi dau seama daca eu am patruns in lume sau lumea a patruns in creierul meu. Si cand zic lume, nu zic lumea asta cu oameni, flori si animale. E lumea cu bestii si dragoni, cu fete indragostite de sticle de suc si cu baieti cu plete si unghii roz. Si nu-i ciudat. Exista si lumea asta, exista in creierul meu.

Silver Griffin - Baby

Barza ne-a adus pe lume.

Vizionare placuta! ;;)

Nu il voi privi..

Sta pe dulapul ala si-mi cerseste imbratisari. Nu stiu cum sa-i spun ca am crescut, ca as vrea sa-i strang din nou mainile, sa-i privesc ochii ce nu i se inchid. Nu stiu sa-i explic ce ma retine, nu stiu cum sa-l fac sa creada ca aceasta chestie ce ma tine legata strans nu depinde de mine. Inainte ma intelegea cumva. Acum tace. Si cu el tac si eu. Incerc sa gasesc scuze, incerc sa ies bine in fata lui, dar el stie. Stie ca poate nu-l mai vreau asa cum il voiam candva. Chiar si acum ma priveste de acolo. Imi reproseaza ca nu l-am mangaiat de cativa ani. Se uita la mine la fel, la fel ca prima data.
Nu vreau sa il privesc. Pentru ca daca o voi face, ma voi simti vinovata.

[Pentru soricelul de pe dulap. :X ]