despre oameni

oamenii sunt niște bile de plastilină

de diferite culori

și de diferite nuanțe

care se topesc la căldură

și împietresc la frigul de-afară;

care se combină și se recombină

până toți devin un tot.

O mare bilă de plastilină

pe care-o frămânți cu patos

între mâini

și-i dai o formă oarecare.

Oamenii sunt o bilă de plastilină

care-a alunecat din vis.

Și ce vis perfect era…

nevoie singulară

nu vreau de la tine nimic,

nimic material, palpabil, fizic,

decât pe tine.

dă-mi liniștea s-adorm,

la fel cum în acea noapte,

în cortul nostru, în vârful muntelui,

îmbrățișați de frig în vară,

atât de sincer și de firesc,

n-aveam nevoie decât unul de altul

înainte de toate

din fiecare vis de-al meu

țâșnesc gânduri

ca niște brațe lungi

care mă cuprind

de jur împrejur

ca o vestă de salvare

care mă ține la suprafață

ca pe-o pană plutind pe-un ochi de apă albastră

ca irisul ochilor tăi

pe care în fiecare noapte-i visez

ca pe-un gând interminabil

pe care-l am în fiecare noapte

înainte de-a adormi.

lângă tine.

ca pe ochii din cap

Auzisem că ai avea nevoie de niște unde mecanice,

să faci nu știu ce cu ele.

M-am pornit spre tine,

voiam să te iau la întrebări:

“ce, eu nu-ți ajung?”

Pe drum, mi-am dat seama

că ochii tăi mai au ceva

pe lângă toate elementele alea anatomice;

au albastru de la valuri.

Și-am înțeles nevoia ta de unde.

Și mi-am dat seama că ochii mei sunt atât de telurici,

că-și iau culoarea de la munte.

Dacă te-ai întrebat de ce n-am mai ajuns la tine,

să știi că instinctul m-a purtat, exact ca vântul,

către el.

Aveam nevoie de culoare-n ochi.

Dar stai liniștit,

nu degeaba te iubesc ca pe ochii din cap.