Muzei mele omogene

Pătrunde-n mine, ceață,

prin firele-mi de păr cu cheratină,

prin lobul urechii stângi, ca să te-aud mai bine,

pătrunde-n mine prin golul din claviculă

și-apoi, dacă mai rămâi, pătrunde-mi prin atrii.

și-orbește-mă, sufocă-mă, paralizează-mă,

distruge-mă ca nimeni să nu se mai teamă de mine…

să oscilez ca o sinusoidală între da și nu,

între alb și negru,

între vii și morți,

între ce sunt eu și ce am fost.

și-nvață-m-odată că iubirea nu-i un lichid

care ia forma trupului

pe care, debusolată, retina ți-l preia din oglindă!

Repulsie?

Mă simt ca o cruce grea,

pe care-o porți fără să vrei în spatele-ți slab;

nici măcar nu-mi înfășor lemnele de brațele tale, 

nu mi-e milă de tine, nu-ți ating buzele glaciale, 

nu sufăr pentru tine, deși, tu, 

mai mult ca oricine,

mai mult ca orice,

mă compătimești.

Tu nici măcar când îmi storc respirația de ploaie

din lemnul umed

nu mă cerți;

“Iartă-mi mâinile reci” îmi spui,

de parcă, pe lângă toată greutatea mea,

ai mai purta și vina ce-mi aparține.

și somnul greu îți fac,

și mâinile tot albe,

de sânge ți-s uitate și-amorțite ți-s,

cum albul nu-i în dalbe.

Numai genunghi-ți calzi îți știu durerea,

numai genunchi-ți calzi și eu.

 

Dă-mi foc, să ardem împreună,

să mirosim a oase slabe

și-a lemn de tei uscat;

căci n-o să rezistăm veciei 

ce ni se-arată azi treptat.

Fost-am lipiți de bunăvoie,

am fi putut să renunțăm…

 

Dar nu, acum mi-e mie bine,

cum fostu-ți-a la rândul tău

când te căram!

 

De la-nceput e-o nebunie!

Mai bine simple cruci,

cum alte dăți eram…