Dizolvare sau îngheţ

Stropi nebuni pe trupu-ţi gol
se trezesc în agonie.
Trupul tău e rece-n somn,
iară stropii-ţi dorm pe tine.

Îngheţat-au mici pe-ţi tâmplă
şi-ţi răcesc în vene sânge.
Nu e linişte, e vâlvă,
pentru că şi corpu-ţi plânge.

De ce dai în mine, tată?

De ce dai în mine, tată?
Nu ţi-e milă când mă vezi?
Şi de ce nu vrei a crede
că mai doare câteodată
inima ce n-o-nţelegi?

De ce dai în mine, tată?
Nu ai fost şi tu copil?
N-ai avut şi tu un tată
să-l iubeşti şi să te bată?

De ce dai în mine, tată?
Când iubirea mea e toată
singură, împrăştiată?
Crezi că nu-i destul amar?

Dă în mine-atunci! dar tată,
teamă mi-e că poate,
am să te urăsc vreodată.

Rece, rece ca-ntotdeauna

Da, am ochii roşii, dar nu mi-e somn.
Da, am ochii roşii, dar nu plâng.
Eu nu plâng!
Niciodată – eu - nu plâng.
Îmi curge doar o lacrimă,
probabil de la vânt,
şi se prelinge, nenorocita,
peste obrazul meu îngheţat.
Crede ea că dacă-mi va păta obrazul,
mi se va face milă;
crede că mi se va face milă
şi c-o voi lipi de mâneca hainei,
c-o voi şterge de pe pielea mea albă.

Dar mie nu mi-e milă,
pentru că eu sunt rea.

Iar dânsa, vrând să mă corupă,
ori să mă seducă,
(o lacrimă - pe mine - să mă seducă)
îmi atinge buzele
şi rămâne neclintită.
E rece, până şi ea e rece!

E rece vântul,
e rece lacrima,
reci îmi sunt mâinile
- ca-ntotdeauna.

E-atât de rece,
încât cred că o să mor de frig!

Zece fulgi de nea

Atunci ningea întâia oară;
şi chipul tău privea încet
cum mii de fulgi sosesc în seară
să ne strivească inimile, evident.

Ţi-ai aşezat o clipă capul
pe umărul ce te dorea.
Nu urmăreai decât copacul
ce altădată ne unea.

Eu te priveam prin sutele-mi de doruri
şi n-aş fi vrut decât o clipă,
să mă priveşti şi-apoi să-mi laşi
ceva mărunt, a amintire mică.

Puteai să îmi zâmbeşti
şi-apoi să pleci.
M-aş fi mulţumit să te văd
cât de fericit eşti.

Dar ai strâns în pumnul tău
zece fulgi, să îi striveşti.
Şi te-ai întors spre mine,
voind să mi-i dăruieşti.

De-atunci, din clipa-n care
mi-ai mângâiat obrajii cu fulgii de nea,
Pentru mine, iarna are,
Doar zece fulgi de nea:
fulgii ce pentru o secundă,
au stat în palma ta.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Oceane în van şi munţi de cristal,
O lume-ntreagă pe o floare,
O lume pe un orbital.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Maşini de capsat bulion,
Alei cu feţe zâmbitoare,
Sinistre glasuri de-avion.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Cu toţii se îndreaptă spre spânzurătoare,
Cu toţii vor să mă omoare,
Pentru că nu sunt unul de-al lor.

Nu mă opun şi nu mă doare,
Pentru c-aici, greşelile nu dor.

Discutabil

Mă gândeam, ce-ar fi să fim culori?
Să fim lichide
şi-n timp să ne solidificăm.
Ce-ar fi fost dacă eu eram “galben”,
căci iubesc soarele,
şi tu să fii “roşu”,
Căci iubeşti să fii iubit?
Mă întreb, oare-ar fi existat portocaliul?

Mă întrebam, dacă eu eram verde
şi tu albastru,
ce-am fi făcut?
Ce culoare-am fi inventat?

Dac-am fi fost culori lichide
şi ne-am fi solidificat în timp,
oare am fi fost uniţi pentru totdeauna,
sau despărţiţi ca Soarele şi Luna?

Mi-aş dori să-ţi pese

Mi-aş dori să-ţi spun că am cancer
şi că sunt în ultimul stadiu;
că voi muri şi că voi pleca definitiv din viaţa ta.
Mi-aş dori să-ţi pese
măcar în vreun fel.
Şi mi-aş dori să mă îmbrăţişezi, să-ţi fie milă,
chiar dacă nu merit mila nimănui.
Mi-aş dori să închid ochii şi să mor.
Să mor ghemuită, în căldura braţelor tale;
mi-aş dori să mor, să mor pentru totdeauna lângă tine,
iar ţie să-ţi pese...

Eu nu-nţeleg lumea

E plin de doruri, negre doruri;

e plin de linişte şi gol de viaţă.

Nu e nimic aici.

Nu e speranţă şi gândurile mele nu se-agaţă,

se pierd in ceaţă.

Nu e iubire, nu e foc,

e ger în suflete,

e-un fel de joc.

Eu pierd, eu pierd, eu pierd mereu.

Nu mai am suflet,

Deci nu mai sunt nici eu.

Nu e pace, e durere.

Şi e o stare, n-o părere!

Odată

Am vrut odată tot timpul.

Să-l despic, fir cu fir,

aşa cum fac şi-acum, dar cu nisipul.

Am vrut să-l simt între degetele mele

şi-apoi să-l sărut, să-i dau drumul,

să se piardă nebunatic printre firele mele roşcate,

să se aşeze frumos pe ele,

să zâmbească,

să-mi cânte,

să-l privesc şi să mă privească,

să fie al meu,

să fiu a lui.

Am vrut odată tot timpul.

Acum,

acum nu mai vreau nimic.

Inima mea e-o frunză

Azi mi-am pus inima-ntr-o frunză.

Şi frunza am aruncat-o departe,

încât acum, o lume-ntreagă ne desparte.

Nu-mi pare rău, eu n-am pierdut nimic.

Poate doar o inimă fără puls şi fără ritm,

o inimă fără nimic.

Azi inima mea a devenit o frunză.

Da, până şi pe mine mă amuză.

Caută-mă!

Caută-mă printre baloane,

printre ceşti de cafea,

printre umbrele umane,

Caută-m-aiurea!

Caută-mă-n versuri şi-n sunet,

în fulger şi-n tunet,

în arcuri şi-n frunze,

în ochi şi în buze.

Caută-mă-n iad şi-n rai,

în suflet şi-n grai,

în cer şi-n pământ,

în inimă, în gând.

Caută-mă oriunde,

dar nu mă vei găsi niciunde.

Nu mă căuta, eu sunt deja cu tine!

La mulţi ani, mamă!

Mama mea, frumoasă floare,

Tu eşti totul pe pământ!

Când zâmbeşti, parcă răsare

Soarele din vechi mormânt.

Mama mea, iubită mamă,

Tu eşti totul pe pământ!

Parcă totul nu mai doare

Când m-atingi cu-al tău cuvânt.

Confesiune

Sunt un copac înalt.

Frunzele m-au părăsit,

am rămas doar cu crengile.

Dar de 15 ani,

Crengile mele tot cad.

Azi a mai căzut o creangă.

Am crezut că poate-o să rămână,

poate o să aştepte păsările,

poate că vrea să fie din nou verde,

plină de frunze umede.

Dar a căzut lângă tulpina mea.

A căzut.

Toate crengile mele vor cădea.

Nu ştiu câte sunt,

nu vreau să ştiu.

Şi-o să rămân gol,

aşa cum m-am născut.

Şi-atunci vor veni copiii

şi-or roi în jurul meu,

prinzând zmee de trunchiul meu trist,

căci crengile m-au părăsit pe rând.

Vor veni să mă taie,

să-mi taie trunchiul,

să-l rupă în mii de bucăţele.

Şi ei habar nu vor avea că eu, cândva,

am fost verde.

Ucigaş în serie

În camera de zi el stătea pe o canapea şi trăgea dintr-o ţigară, privind femeia ce zăcea pe covorul galben. Avea părul prins cu un elastic şi purta o pereche de ochelari pentru vedere. Avea miopie de la vârsta de 4 ani, iar dioptriile deveniseră destul de mari. Oricum, acest mic amănunt nu avea să-l încurce în procesul de ucidere. Laura, femeia de pe covor, era iubita bărbatului de aproximativ 4 luni. El îi sărise în ajutor într-o seară ploioasă, când aceasta se întorcea de la o petrecere. Se oferi să o conducă până acasă sub umbrela lui mare şi roşie, aceeaşi umbrelă sub care alte 6 fete şi-au început sfârşitul. Părul ei blond îl fermecase pe Paul, iar acesta luă decizia că ea e noua lui victimă.

În timp ce se ridica de pe canapea, femeia îl privea cu groază. Ştia ce avea să se întâmple şi ar fi vrut să-şi poată distruge toate sentimentele ce le nutrea pentru bestia ce se propti în faţa ei, purtând în mâna stângă cuţitul ce avea să-l ajute în finalizarea diabolicului său plan. Dar orice-ar fi-ncercat să facă, era in zadar, căci el, Paul, devenise o parte din inima ei. Femeia închise ochii, lăsând lacrimile să se prelingă pe obrajii roşii şi lăsând lama cuţitului să-i străpungă cu umilinţă gâtul înalt. Sângele-i curgea peste sânii goi, îmbrăcând-o în cel mai terifiant mod posibil. Deschise încă o dată ochii şi-l privi pentru ultima dată. Era vesel şi nimic mai mult. Nu ascundea regrete, nici speranţe, nici măcar aşteptări. Acum, singura diferenţă dintre cei doi era aceea că ea era un cadavru, iar el un ucigaş.

Fenomen

Nu mai vreau, nu pot, nu-mi place

când e frig şi totul tace.

Nu mai văd, n-aud, nu simt

când rămân blocată-n timp.

Nu mai cântă nicio floare.

E târziu; natura doarme.

Eu sunt vânt

Stropii cad şi timpul trece.

Azi e toamnă şi e rece.

Stau chircită într-un colţ

şi aştept. Aştept un glonţ.

Vreau un glonte să mă prindă,

să mă şteargă, să-mi ucidă

tot ce-a fost cândva visare.

Căci de mâine, jur că sunt doar vânt în zare!

Nu mai vreau nici cer, nici mare.

nu mai vreau pământ şi soare.

Nu mai vreau sunet şi feţe;

vreau să fiu doar vântul rece,

ca să şterg ce nu se şterge!

Noapte de dragoste la New York

E linişte, răcoare...

şi-i noapte printre stele.

Doar jazz-ul te trezeşte

din vise efemere.

E noapte şi-n New York,

iar străzile greoaie

se scaldă iar în ploaie,

în ploaie şi-al său joc.

Lumini ameţitoare

pornesc în ritm alert

spre camera în care,

iubindu-se-n secret,

doi tineri slabi,

cu suflete de gheaţă,

renasc în ritm de jazz,

în camera din ceaţă.

Renasc şi flăcări îi cuprind

pe fiecare.

Se tăvălesc de necrezut

iubindu-se mai tare.

El chipul îi ia în palme

şi făr-a se gândi,

c-o singură mişcare,

buzele lui şi le lipi

de buzele iubitei sale.

Presaţi de-atâtea flăcări,

calde flăcări aurii,

îşi soptiră cu chemare:

“Vino, hai să ne iubim mai tare!”

Şi se iubiră ne-ncetat,

aşa cum doar în vise

şi-au imaginat.

Em - în căutarea fericirii

Toamnă seacă şi atât. Panorama oraşului, sau cel puţin a străduţei respective, era una dezamăgitoare pentru orice privire, era un fel de colţ rupt dintr-o fotografie mâzgălită, fotografie a unui mormânt. Vântul era şi el de aceeaşi seamă: aspru, rece, rece ca de toamnă. Iar sunetele provocate de acesta păreau a fi ţipetele unor copii.

Sus, în dreapta unui balcon a unui bloc de patru etaje din strada Zori, pe un scaun mic, de lemn, recent achiziţionat de la magazinul de mobilă din capătul străzii, cu privirea pierdută în gânduri mult prea sofisticate pentru a le înţelege chiar ea, femeia pufăia dintr-o ţigară, ultima din pachetul de Kent. În faţa sa zăcea o măsuţă de cafea, cu trei picioare asimetrice, de-un negru şters, pe care era aşezat un plic roşu, deschis, care ţi-ar fi sărit în ochi chiar şi de la un kilometru distanţă, şi o scrumieră ciobită, plină de mucuri de ţigară, plină până la refuz. Termină şi cea din urmă ţigară şi pufni, ca şi cum şi-ar fi dorit ca nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată să nu se fi întâmplat.

Purta o pereche de blugi scurţi, albi, cu două buzunare laterale, în care obişnuia să-şi ţină nelipsitul telefon şi nelipsitele gume. La o primă privire ai fi spus că sunt de-un alb imaculat, când mica pată de cafea, realizată tocmai în acea dimineaţă, sfida această perfecţiune. În partea de sus purta un pulover de un albastru deschis, având mânicile suflecate, perfect pentru a simţi furia vântului.

Îşi aruncă picioarele amorţite peste măsuţa de cafea şi reuşi să o clintească, în timp ce plicul cel roşu fu luat de vânt şi aşezat pe trotuarul străzii. Reacţia sa de moment fu ca cea a unui ţânc ce-şi doreşte cu disperare să-şi convingă mama să mai rămână cu el in părculeţ:

- Stai! scoase ea un sunet răguşit, ca de o puştoaică de 19 ani, care ştie a fuma şi a consuma cafele zilnic, încă de la vârsta de 15 ani. Stai!
Îşi frecă mâinile de ochi ca şi cum abia se trezise din somn, făcu un semn din cap pentru a-şi aduna toate gândurile într-o ordine, şi se ridică de pe scaunul cel mic pentru a se îndrepta spre balustrada balconului. Se aplecă peste aceasta, conştientiză şi rosti câteva cuvinte, atât de încet, încât ea să fie singura capabilă să le audă:
- Ah, la naiba! Plicurile roşii aduc doar ghinion!

Îşi trase trupul înapoi, căci frigul o paralizase, trânti geamul, care scosese un zgomot de rutină pentru urechile fetei, sorbi ultima gură de cafea din căniţa uitată pe pervaz, şi intră în camera ce dădea din balcon, singura cameră a acelei locuinţe. Televizorul bâzâia, fiind dat la volumul 49, bâzâia într-un hal greu de imaginat, încât fiecare sinapsă realizată, de la atâta zgomot, s-ar fi putut dezintegra la fel cum se descoamează un pulover din lână. Luă telecomanda în mână şi aruncă în acesta cu ură. Impactul fu destul de puternic, încât bateriile de tip R3 ajunseră sub patul bej, nefăcut, pe care zăcea mormanul de rufe, rufe abia scoase din maşina de spălat.

Îşi t rase perechea de pantaloni de training peste cei scurţi, îşi schimbă sutienul şi îşi puse cămaşa verde, peste care îşi luă un hanorac negru, se încălţă cu teneşii şi începu să scotocească printre foile unei cărţi, până ce dădu de o bancnotă de 10 lei. Îşi prinse părul cu elasticul cel negru şi ieşi pe uşa locuinţei, fără ca măcar să o închidă.

Em, prescurtare de la Ema, prescurtare de la Emanuela, era o puştoaică de 19 ani, fără prea multe scopuri în viaţă, fără prea multe idei şi vise, o simplă adolescentă încercată de prea multe probleme, încercată de prea multe ori. Ea era studentă la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, căci avea o pasiune aparte spre a pune cuvintele pe foaie într-un anume fel, încât să transmită sentimentul ce-ţi macină sufletul încă de la mijloc. Trăia într-o garsonieră, la etajul 3, singură, căci prieteni nu avea, iar singura sa soră, Delia, decedase în urmă cu 4 ani, fiind bolnavă de cancer. Delia era mai mică decât Em cu 3 ani, o diferenţă destul de însemnată, dar nu îndeajuns încât să facă relaţia dintre cele două să nu funcţioneze. E adevărat că cele două aveau vârste fragede, 12 respectiv 15 ani, dar asta nu însemna că nu erau destul de coapte la minte încât să realizeze ce distanţă avea să le despartă, să le despartă pentru totdeauna. Del, cum îi zicea Em, îşi găsi sfârşitul într-o zi de 15 august, cu două săptămâni înaintea zilei Emei.

Suferinţa pe care Ema o purta zi de zi în suflet, o determină să se apuce de fumat, văzând în asta o portiţă de evadare. Când aceasta realiză că e singură pe lume, încercă să-şi ia viaţa, dar eşuă. Această adolescentă nu apucă vreodată să-şi cunoască tatăl, întrucât acesta îşi părăsi iubita, mama celor două surori, în timp ce aceasta era însărcinată cu Ema în şase luni. Iar Miriam, mama adolescentei, înnebuni odată cu decedarea fiicei sale mai mici, Delia.

Complet singură. Se zice că astfel de întâmplări sunt posibile doar în filme, sau doar în poveşti, dar viaţa, aşa cum e ea, e mult mai dură decât am vrea noi să fie...

Coborî în grabă scările, împinse cu forţă uşa blocului şi ieşi în stradă. Începu să picure, aşa că se grăbi să ridice plicul de jos şi să-l bage in buzunar, la căldură. Ezită, însă. Ceva din adâncul ei o îndemna să citească conţinutul scrisorii, o rodea ceva în interior, şi părea că nu avea de gând să o lase în pace, până ce nu o va face. Mototoli între degete scrisoarea şi o băgă în buzunarul hanoracului. Probabil pentru a-şi stăpâni gândurile, aceasta trase şi fermoarul şi începu să o ia la pas către chioşcul din capătul străzii. Ploua din ce în ce mai tare, iar picăturile i se prelingeau pe chipul trist, apoi pe trupul slab, transformând-o într-o statuetă de apă. Intră în încăperea plină de pachete de ţigări şi sticle cu băuturi alcoolice şi ceru bărbosului ce se afla după tejghea:
- Un Kent...
- 11 lei. Altceva? întrebă vânzătorul.
Em privea dezorientată spre geamul pătrăţos al încăperii şi scotocea cu mâna stângă în buzunarul drept banii pentru a plăti. Realiză că n-are decât cei 10 lei şi îşi trase o palmă peste faţă.
- Totul este bine, domnişoară?
- Da, doar ca am uitat că am doar 10 lei la mine. Revin imediat...
- Nu e nevoie. Mai treci pe-aici, nu-i aşa? O să-ţi achiţi atunci datoria.
- Mersi.

Îi zâmbi din politeţe tipului, se întoarse şi-şi zise în sinea ei: „Fir-ar! Iar am făcut-o de oaie.” Păşi în ploaia demenţială şi începu să alerge disperată spre casă. Probabil că nici dacă ar fi participat la un concurs de păşit în bălţi nu ar fi reuşit să calce prin toate, aşa cum călcă în ele în cele două minute din drumul spre casă. Intră în apartament şi zvârli pachetul de ţigări pe pat. Intră în baie, îşi dădu hainele jos, le împachetă şi le trânti în maşina de spălat şi se băgă sub duşul fierbinte. Tremura din orice încheietură, şi simţea că nu se mai încălzeşte odată.

După 10 minute ieşi din acea încăpere plină cu aburi şi-şi trase halatul cel roşu peste trupul ud. În timp ce-şi usca părul cu un prosop de bumbac, bolborosi: “Până şi el e roşu…”
Ceasul arăta deja 18:43, mare lucru afară nu puteai să zăreşti. Em se aşeză pe scăunelul din balcon, îşi deschise larg geamul [ploaia se oprise] şi începu să pufăie ţigară după ţigară. Privirea îi era aţintită asupra balconului din faţa sa. Îşi dădu seama că nu realiză vreodată de existenţa lui, şi îi fu curios acest lucru, întrucât stătea cu orele pe scăunel fără ca măcar să facă ceva. Poate că ăsta era un semn că mintea ei fugea mult prea departe, probabil că fugea în speranţa că se va detaşa naibii de toate problemele. Şi exact atunci îi zări silueta bine făcută, exact ca a unui tip de vreo 20-25 de ani care frecventează sala. Zâmbi ironic şi-şi zise: “Parcă toţi ar fi la fel.”

***
Curiozitatea îi măcina fiecare părticică a corpului, începând cu şuviţele castanii, umerii laţi şi albi, până în vârful degetelor de la picioare. Privirea îi era aţintită asupra acelei noi descoperiri, iar sinapsele le ordonau degetelor să joace pe măsuţa de cafea, într-un ritm alert.
În timp ce se delecta cu imaginile ce-l aveau în prim-plan pe tipul ce-şi sorbea cafeaua pe balcon, se întrebă : „Shit! Em, eşti nebună?” Dar după ce analiză cele gândite, realiză că nu era nimic grav în ceea ce făcea. Îl privea şi doar atât, şi nu credea că asta ar putea să însemne „violarea intimităţii”. Îşi zise : „La naiba! Dacă nu vrea să fie văzut de nebuni, să-şi ţină geamul închis!”

Petru, tipul de pe balcon, un tânăr de 21 de ani, iubea tot ceea ce însemna fotografia. Pasiunea sa luase naştere la vârsta de 14 ani, când, de Crăciun, primi primul său aparat de fotografiat. Petru era un bărbat bine făcut, dar care nu frecventa sala, aşa cum credea Em. Probabil că cei trei ani petrecuţi pe terenul de handbal îşi puseseră amprenta, ceea ce îl făcea să pară un om dur, fără sentimente, fără scrupule. Hmm, dar nici pe departe aşa ceva.

Dânsul era inteligent şi elegant în comportament, îşi iubea viaţa mai mult decât orice, iar o zi fără să zâmbească – ar fi spus el – e ca o prăjitură fără zahăr. Locuia de doi ani singur, în apartamentul cu numărul 7, şi asta pentru că el nu avea fraţi sau surori, iar relaţia sa cu părinţii nu era tocmai strălucită. Toate ca toate, dar principalul motiv pentru care locuia singur era acela că dorea să fie independent. Acesta nu urmase vreo facultate, dar lucra drept fotograf la o agenţie de modelling. Banii pe care îi câştiga nu reprezentau o avere, dar îi ajungeau pentru a-şi plăti datoriile şi îi rămâneau şi de cheltuială. Se gândise de câteva ori să ia pe cineva în gazdă, dar de fiecare dată renunţă la idee din simplul motiv că niciodată nu îl încântase atât de mult ideea de a locui cu cineva necunoscut. Lucrurile aveau să se schimbe, şi chiar radical. Dar cine avea să ştie? Şi ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut cineva ce avea să se întâmple?

Em se ridică de pe scaun după vreo 10 minute în care scrumiera se umpluse cu mucurile de Kent. Îşi mai aruncă o singură dată ochii către balconul lui Petru pentru a-i observa trăsăturile vizibile de la distanţa respectivă, şi trânti geamul, care scoase acelaşi zgomot enervant, ca întotdeauna. Îi părea deplasat faptul că era încântată, atât de încântată de ceea ce făcuse, aşa că îşi propuse să mai încerce asta, atât timp cât îi provoca o stare continuă de bine. Em făcu o pasiune din a-l urmări pe Petru în fiecare seară şi a se amuza pe seama lui. Voia să creadă că îl consideră un ratat, că e un nimic cu muşchi şi pătrăţele, că e doar un „super-tip”, ca toţi ceilalţi „super-tipi”, dar inima îi dicta altceva. Vocea inimii îi şoptea că e chiar simpatic, că e un tip de treabă, care poate fi prietenul oricui.

Zilele curgeau cu viteza melcului, tristeţea din sufletul Emei se accentua din ce în ce mai mult şi totul, totul plecase de la scrisoarea din plicul roşu. „Cele mai urâte şi negre veşti vin în plicurile roşii” – gândea Em, aşa că la fel simţi şi în dimineaţa în care găsi plicul căzut în faţa uşii, plic pe care scria mare, cu caractere de 18 : „DESTINATAR :” şi pe un rând mai jos : „Stancu Emanuela”. Ridică plicul, îl frământă între degete, îl examină îndeajuns şi rupse un colţ roşu, colţul stâng, după care desprinse în două foaia de hârtie. Găsi o altă filă – albă – îndoită în patru, aşa că se grăbi să-i afle conţinutul. Sângele îi pulsa cu putere prin vene, urca până la creier şi se întorcea spre mâinile ce ţineau captivă acea foaie de tip A4. Clipi de câteva ori, îşi luă inima în dinţi şi ordonă degetelor să despăturească coala. Îi sări în ochi un singur cuvânt îngroşat, înmuiat în cerneală neagră, lipit spre finalul scrisorii : „RESPINSĂ”. Era clar! Ceva nu era bun, dar ce? Emoţia îi izbea inima dintr-o parte-ntr-alta, ceea ce o determină să respire într-un ritm alert. “RESPINSĂ” era tot ceea ce vedea. Îşi adună forţele, le focaliză într-un punct, îşi clăti ochii şi-şi scutură capul, în speranţa că ceea ce văzuse nu fusese decât o iluzie, şi-şi aruncă din nou ochii către scrisoare. Începu să citească cu o voce tremurătoare fiecare cuvânt, şi cu fiecare rând citit simţea că se prăbuşeşte cu capul de asfalt, şi că nimeni nu-i sare-n ajutor. Dorinţa sa de a se angaja ca redactor al unui ziar se nărui exact în acea clipă. De unde bani pentru facultate? De unde bani pentru toate datoriile, de unde?!

De când primise acea veste oribilă, zilele Emei deveniseră un calvar. Nu găsea o rezolvare a acelei probleme, simţea că orice încerca să facă era în zadar. Simţea că lupta cu morile de vânt, şi în final cădea lată, fără niciun rezultat. Avea de gând să-şi revină, îşi propusese să încerce la un alt ziar. Sau… oricum, nu avea de gând să lase treburile neterminate. Dar dacă ajunsese în stadiul de a face o pasiune din a se uita pe balcon la un tip, era semn că nu mergeau toate conform planului.

Luni, Em se trezi cu două ore mai devreme decât o făcea de obicei. Îşi făcu o cafea tare, dar pe care o consumă fără vreo ţigară, ceea ce era al naibii de ciudat pentru ea. Aerisi camera, îşi făcu patul cel bej, împături hainele ce erau aruncate peste tot în cameră şi începu să-şi calce o fustă neagră, singura fustă pe care o avea şi pe care o purtase o singură dată, la înmormântarea Deliei, în urmă cu 4 ani. Aşa cum îşi propusese, nu avea de gând să lase neterminată treaba ce-i măcina neuronii, treaba ce reprezenta o sursă zilnică de stres. După cinci minute în care încercă să calce fusta cât mai bine, intră în baie şi-şi clăti faţa cu apă rece, iar apoi îşi perie dinţii. Părea o altă fiinţă Ema, una ordonată, cu scopuri clare-n viaţă, ceea ce însemna că ea chiar putea fi un om responsabil, dar totul ţinea de voinţa sa.

La 09:11 A.M, Em ieşi pe uşa locuinţei sale, fiind încălţată cu o pereche de tocuri, ce o făceau să pară că e o tânără elegantă. Îşi mişcă trupul încet, adoptă un zâmbet clasic şi o privire pătrunzătoare şi se îndreptă către redacţia ziarului “Clasic”, singura variantă neîncercată până-n acel moment. Gândurile-i erau într-o ordine dezordonată, iar mâinile îi tremurau cu fiecare secundă ce trecea, din ce în ce mai tare. Şi cu toate astea, chipul său masca neliniştea ce o cuprindea din ce în ce mai mult. După 20 de minute petrecute în aerul rece al dimineţii de luni, Em păşi cu fruntea sus în redacţia ziarului. Deşi păşi cu dreptul, se împiedică de prima treaptă ce ducea spre biroul de angajări, ceea ce făcu ca toate privirile să fie aţintite asupra sa. “Perfect e! Parc-aş fi o oaie neagră printre oi albe.” constată Em. Îşi fixă din nou trupul şi zâmbetul, care era mai puţin observabil de această dată şi înaintă pe scările ce se iveau în faţa ei.

***

Nu ştia ce avea să urmeze, dar instinctul îi şoptea că va fi bine. Ajunse în faţa unei uşi demodate, maro, însă cu o clanţă argintie, nouă. Se opri şi clipi de câteva ori, privi în jur, după care-şi luă inima-n dinţi şi ciocăni cu două degete în uşă. Apăsă în jos clanţa, împinse uşa greoaie şi păşi în încăperea ce se ascundea după acea bucată de lemn maro. Era o cameră luminată, cu pereţii pictaţi în portocaliu, cu multe tablouri ce aveau culoare primară verdele, o cameră primitoare de altfel. Într-un colţ, ascunse parcă, îşi duceau veacul câteva teancuri de ziare ce se înălţau până-n tavanul înalt, ameţindu-te.
- Uuuuu! O colecţie impresionantă! şopti Em uluită.
- Deci îţi place... grăi tipul ce se află după biroul din mijlocul încăperii, în timp ce trăgea dintr-o pipă. Era atât de scund, încât abia i se zărea capul cel rotund printre mormanele de foi şi foiţe ce se aflau pe biroul respectiv. Expresia feţei sale îţi dădea totuşi de înţeles că e un om de treabă, doar puţin mai mic de statură.
- Uoouuu! exclamă Em când zări piticul în faţa ochilor săi. Îmi... Ăăă.. îmi cer scuze! Nu v-am observat.
- Calmează-te, domnişoară! E firesc... înălţimea mea e de vină.
- Da, doar că... şi-şi înghiţi cuvintele.
- Ei, cu ce te pot ajuta? Bănuiesc doar, că nu eşti aici ca să inspectezi această minunată colecţie.
- Da, aşa-i. Am venit pentru un post de redactor. Aş vrea să ştiu de ce acte am nevoie pentru un interviu, sau... – vocea îi tremura într-un mod copilăresc, iar gândurile o luaseră razna. Parc-ar fi fost pe repeat: „La naiba! La naiba! La naiba!” era tot ceea ce neuronii Emei puteau să “zică”.
- Eşti pasionată de chestia asta, sau o faci doar pentru bani, doar pentru că se câştigă bine? Întrebă bărbatul cu o oarecare urmă de îndoială.
- Ambele! spuse Em fără să se gândească o clipă.
- Apreciez sinceritatea ta. Chiar îmi plac oamenii sinceri. Cred că avem multe de discutat... – şi-şi aruncă privirea ce ascundea mii de întrebări către Em-
- Ema, Em! dezvălui aceasta.
- Cred că avem multe de discutat, Em! Te rog, ia un loc.
- Mulţumesc!
- În primul rând aş vrea CV-ul tău, apoi discutăm.
Em începu să scotocească în geantă dosarul de carton, în timp ce-i zâmbea frumos domnului.
- Imediat. zise ea.
- Nu te grăbi, ai tot timpul din lume. Şi eu îl am.
- Mulţumesc, dar bănuiesc eu că aveţi şi alte lucruri mult mai importante de făcut, decât să mă aşteptaţi pe mine. Puţină grabă nu strică.
- Dacă zici... bolborosi bărbatul într-un zâmbet.
Părea amuzat de fiecare gest al fetei, probabil o credea o zăpăcită, o aeriană şi o împiedicată, şi nu că n-ar fi fost. Luă între degete dosarul, îl deschise, îl răsfoi timp de cinci minute, timp în care emoţiile Emei ajunseseră la cote maxime, şi zise:
- Bogat CV! păru încântat acesta. Chiar foarte!
- Mulţumesc! Deci m-aţi putea programa pentru un interviu?
- Nu, aici nu e chiar aşa...
Em simţea cum inima-i bătea din ce în ce mai tare, iar sângele-i urca până în creier, şi când ajungea acolo: „BUUUM!”. „Cum adică?!” îşi zise nervoasă în sine.
- Ştii, cred că o să-ţi ofer o şansă. Vreau să văd ceva concret, cum te descurci. Vreau să văd talentul din tine, Em! Iar dacă în momentul ăsta de gândeşti la bani, stai calmă! Vei fi mulţumită. Doar fa-o! Fii cea mai bună!
- Mulţumesc! Vă mulţumesc, domnule!
- Uite! Aici ai programul după care vei lucra. Mergi jos, unde se pot da anunţuri în ziar, undeva unde scrie mare U2 şi roag-o pe domnişoara de acolo să-ţi dea o carte de vizită. În cazul în care ai vreo problemă, suni şi…
- Aşa voi face! Mulţumesc din nou!
- Ai grijă! Pe mâine!
- La revedere!

Ce altceva şi-ar fi putut dori? Cum să-şi stăpânească emoţiile ce îi cuprinseră trupul de-a-ntregul? Şi cum să plângă ea? Ea, Ema?! Dura de ea? Afişă un zâmbet adevărat, construit parcă din toată fericirea ce-i încălzea trupul în acele clipe şi şopti: “O mică lacrimă nu strică.” şi lăsă picătura din colţul ochiului să se prelingă peste obrazul roşu. Coborî cu atenţie treptele şi se îndreptă către ghişeul U2. Ridică privirea şi încetini. Clipi de cinci - şase ori, crezând că i se pare, şi-şi azvârli ochii din nou către ceea ce-i încetinise pasul. „E ăla!” bombăni dânsa încântată. Ăla fiind nimeni altul decât Petru. Îmbrăcat frumos, destul de elegant, acesta stătea nemişcat la coada ce se afla în faţa ghişeului U2. Într-acolo se îndreptă şi Em, în timp ce-i examina posteriorul. Când ajunse aproape de el, Em îl scană din cap până-n picioare până ce ajunse la o concluzie: „Miroase bine tipul! Probabil asta e o nouă metodă de a agăţa.” zâmbi ironic şi lung, după care îşi aţinti din nou privirea către posteriorul lui: „Chiar drăguţ!”

***

Mulţimea de oameni, printre care se afla şi Petru, ce se ivea în faţa ochilor Emei părea indestructibilă. Trecuseră cinci minute şi nu înaintase decât c-un pas, ceea ce o enervă destul de tare, în afara faptului că-şi simţea trupul greoi, presat de o căldură interioară. Ameţeala îi provoca greaţă, şi poate că ăsta nu era singurul factor ce contribuia la acea stare de rău ce o resimţea Em după o oră în care se aflase sub presiune. Dar nu avea de gând să schimbe cu nimic lucrurile, căci bucuria ce o simţea în adâncul sufletului ei îi oferea destulă putere să mai reziste zece minute. Plus că avea în faţa ochilor ei un bărbat ce-i încânta privirea pierdută, privirea ce-i dădea de gol starea în care se afla. Era cald, mult prea cald în acea cameră suprapopulată, iar el simţea cum fiecare cm de piele se încinge şi se răceşte brusc. Îşi simţea sângele fierbând prin vene, iar tâmplele despicându-se în două şi lipindu-se iar, după câteva secunde bune. Îşi împinse sacoul, şi-l apucă în două degete. Purta un tricou negru, mai mult mulat, ce-i dezvăluia fiecare detaliu al fiecărei forme. Îşi întoarse capul şi zări chipul înfierbântat al Emei, aşa că-i zise: „Ladies first!” şi zâmbi timid. Em tresări şi simţi cum corpul i se restrânge, cum devine mică şi inofensivă. Făcu doi paşi mici, până ajunse în faţa lui Petru, îşi dădu ochii peste cap, realiză, aşa că se întoarse, afişând un zâmbet de copil răsfăţat, către Petru şi-i şopti: “Mulţumesc!”. Inima-i bătea cu putere, dând semene că ar vrea să iasă, să ia puţin aer, să se liniştească, să ţipe în cel mai rău caz şi să revină în trupul Emei cu forţe proaspete. Inspiră de trei ori profund şi se calmă.

Încă-şi simţea picioarele tremurând la gândul că ea “îl ştie” şi că el pe ea nu. Ajunse în faţa ghişeului şi zări după el chipul unei tinere de maxim 30 de ani, roşcată, ce purta o pereche de ochelari cu rama gri. Purta un ruj ţipător ce-i punea frumos în evidenţă buzele subţiri şi o rochiţă decoltată în formă de V, de-un roz bombon, cu mâneci ¾, punându-i în evidenţă umerii laţi. Părea extrem de simpatică, şi în acelaşi timp extrem de sofisticată. Em se aplecă şi-şi vârî capul prin ochiul de sticlă. O privi în ochi pe funcţionară, îi zâmbi respectuos şi o întrebă:

- Îmi puteţi oferi o carte de vizită, vă rog frumos?
- Poftiţi! îi întinse aceasta un bileţel dreptunghiular, de-un portocaliu pal, ce se afla pe o măsuţă învecinată, alături de alte zeci de astfel de bileţele, în timp ce strecură o privire caldă pe sub perechea de ochelari.
- Mulţumesc! păru încântată Em.
Tipa îi zâmbi în timp ce-i făcu semne lui Petru că urmează. Em se retrase câţiva paşi la dreapta, îşi puse în geantă cartea de vizită şi trase fermoarul. În tot acest timp auzi o mică parte din conversaţia lui Petru cu tânăra roşcată:
“- Da, un anunţ […] în gazdă. Ştiţi, am apartamentul destul de mare, şi cum e criză şi banii nu ne ajung […] ”

“Gazdă? Are apartamentul prea mare?” Se întrebă Em, şi nu părea să găsească vreun răspuns plauzibil, aşa că-şi îndreptă paşii spre ieşire. Simţea cum vântul îi umblă prin şuviţele rebele şi asta-i plăcea la nebunie. Păşea cu atâta încredere în adâncul ei, fiind răpusă de o bucurie nemărginită. Şi-ar fi dorit să poată să-şi arunce pantofii ce-i îngreunau mersul, dar fericirea o încuraja la fiecare secundă. Simţi urma parfumului şi-l recunoscu. Îşi întoarse privirea şi-i zări trupul înălţându-se parcă spre bolta senină. Zâmbetul divin ce-l afişa pe chipu-i alb, o înmuie până-n adânc. Şi-ar fi dorit sa nu fie în urma ei, să nu-i observe pasul obosit şi trupul laş. Spera totuşi să n-o observe, să nu-şi îndrepte ochii către fiinţa sa. Dar cum s-ar fi putut, când întreaga fiinţă a Emei radia de fericire? Cum, când zâmbetul nevinovat de pe al său chip îţi captiva pupilele şi le făcea din ce în ce mai mici, făcând observabil fiecare detaliu al înfăţişării ei? Grăbi pasul în speranţa că-i va pierde urma, dar îşi aminti că acelaşi drum îl are şi el de parcurs. Casa îl aşteaptă, apartamentul cel mare îşi aşteaptă stăpânul, ori stăpânul nu-şi poate dezamăgi apartamentul. Îşi potrivi privirea în pământ şi-şi adună gândurile pierdute-ntr-o lume falsă şi stupidă. Ajunse în dreptul blocului, îşi răsuci trunchiul şi-l privi cu coada ochiului. În acelaşi timp el îi făcu un semn discret cu mâna, un fel de rămas bun. Aşa că îi urmă şi ea exemplul, şi-l salută.

Intră în casă, îşi aruncă tocurile şi-şi zvârli sacoul purpuriu pe patul făcut. Se simţea în al nouălea cer, poate chiar în al zecelea, dac-ar fi existat. Îşi izbi trupul de plapuma cea moale şi-şi închise pleoapele uşor, lăsând somnul s-o fure complet.

Reuşise pentru prima dată în viaţa ei să facă ceva bun, demn de lăudat. Reuşise să-şi îndeplinească unul din cele mai mari vise ale sale, acela de a avea un loc de muncă. Evident, emoţia şi stresul acumulate o făceau obosită, dar cum bine se ştie, Em era o tânără puternică, şi nimic n-ar fi putut-o opri să-şi îndeplinească visele aparent inexistente.

Viaţa e lungă şi e grea, ne încearcă în fiecare secundă, oricât de banal ar suna asta. Viaţa e aşa cum nu vrem noi să fie, cu bune şi rele. Şi tot timpul pe care-l pierdem spunându-ne că n-avem niciun rost ca fiinţe, se întoarce împotriva noastră, a tuturor. Rostul nostru e ascuns undeva şi e ascuns bine.

Starea Emei se îmbunătăţise vizibil, chipul ei exprima în fiecare clipă fericirea ce o resimţea în suflet. Însă oricât de mult şi-ar fi dorit să renunţe la ţigări, ar fi fost imposibil. Ţigările sunt mici ucigaşi în forme ciudate, aş zice. Dorinţele nu înving întotdeauna viciile. Încercările îi erau în zadar, nu făceau decât să-i demonstreze ca-i lipseşte voinţa, o deprimau toate acestea într-un fel.

Sâmbăta era ziua de odihnă a Emei, singura zi în care avea posibilitatea să-şi pună gândurile într-o ordine, o ordine numai a ei. Se îmbrăcă în hanoracul său negru, îşi luă pachetul de ţigări în buzunar şi coborî pe băncuţa din faţa blocului. Era o zi al naibii de senină, cum nu mai fusese de mult timp, o zi în care ţi-ai fi putut lua zborul departe de rutină, departe de străzi aglomerate şi oraşe poluate, departe de tot calvarul. Se aşeză pe băncuţa roşie şi-şi aprinse o ţigară, conştientă fiind că nu e bine ce face, că nu aşa va scăpa de acest viciu. Însă continuă să pufăie cu o poftă nebună din ţigara tocmai aprinsă. Îl zări şi se înecă uşor cu fumul, tuşi de câteva ori, şi-şi reveni. Îl privi, îl examină în detaliu, şi-i observă nerăbdarea din privire. Petru se apropia uşor de blocul alăturat, fără a o observa pe Em însă, cu muşchii feţei încordaţi, plictisiţi, obosiţi, cu privirea pierdută asupra unei frunze arămii. Ema îşi aruncă ţigara pe jumătate consumată, îşi ridică picioarele pe băncuţă şi întrebă:

- Cum stai cu chiriaşul? regretând imediat cele spuse.
Petru se întoarse, o zări pe Ema, o recunoscu şi schiţă un zâmbet de bucurie, ca şi cum asta şi-ar fi dorit să se întâmple de atâta timp.
- Ăă? se bâlbâi Petru. Aaa! Treaba cu anunţul! realiză acesta.
- Mdaaa.. grăi Em printre dinţi.
- Salut şi ţie! răspunse acesta ironic. Chiar acum urmează să-mi întâlnesc viitorul oaspete. Păru încântat Petru.
- Da, se pare că unii au noroc... constată Em, spunând-o în spirit de glumă.
- Petru! se recomandă acesta.
- Em! zise în timp ce-i sclipeau ochii de veselie. Ema! accentuă aceasta.

De partea cealaltă a străzii, înalt, bine făcut, cu o nerăbdare apăsătoare în priviri, ce-i punea în evidenţă ochii de-un verde aprins, purtând un sacou maro, îşi făcu apariţia Albert, viitorul chiriaş al lui Petru. Era încântat de faptul că-şi găsise în sfârşit un loc stabil, care nu necesita nici prea mulţi, dar nici prea puţini bani. În viziunea sa, totul mergea perfect. Îl observă pe Petru, şi din câte ştia despre înfăţişarea acestuia, gândi că e el. Traversă după ce se asigură de câteva ori, făcu câţiva paşi până ajunse în faţa acestuia şi întrebă:
- Asoltanei Petru?
- Da? se întoarse acesta speriat. Îi văzu chipul şi-şi dădu seama că altcineva decât omul cu care trebuia să se întâlnească nu are cine să fie. Îi zâmbi şi exclamă: Aaa!
- Albert sunt! Am vorbit la telefon în legătură..
- Da, ştiu, ştiu. Mi-am dat seama. îl întrerupse acesta.

Em îl scană din cap până-n picioare de câteva ori, în timp ce-şi aprindea o nouă ţigară. Îl cunoştea, chipul îi era atât de familiar, dar nu reuşea să realizeze de unde, nu găsea nicio conexiune. Devenise încruntată, puţin irascibilă. Se înroşise şi la un moment dat îşi dădu seama, deschizând bine ochii. Clipi de câteva ori, înghiţi în sec şi începu să alerge către intrarea în bloc. Trânti uşa de la intrare, în timp ce adrenalina-i creştea vizibil. Urcă scările în grabă până la etajul trei, împinse uşa locuinţei sale, şi se aruncă peste sertarul cu acte şi fotografii. Avea continuu în minte ochii verzi ai tipului, şi forma ciudată a feţei. Găsi un album de familie vechi, şi începu să caute o poză micuţă. Privirea i se opri asupra unei fotografii a unui tip, lângă care se afla mama ei, Miriam. Păreau atât de fericiţi, ca şi cum timpul ar fi fost doar al lor, ca şi cum fericirea din interiorul lor le-ar fi asigurat viaţă veşnică. Prinse poza în mâna stângă, căci în cea dreaptă încă-şi ţinea ţigara aproape ruptă, şi se grăbi să ajungă la geamul din balcon. Împinse cu piciorul scaunul ce se ivea în faţa sa şi deschise fereastra. Privirea-i era aţintită asupra individului de jos. Semănarea era izbitoare, mai mult decât atât. Făcu trei-patru mişcări ale capului, având în prim-plan tipul din fotografie şi tipul de jos şi îşi dădu seama că e aceeaşi persoană. Şocul o determină să-şi scape ţigara în gol, peste balcon. Lacrimile i se prelingeau peste faţa înroşită, iar inima-i bătea cu putere-n piept. Se întoarse brusc, ieşi pe uşă, coborî scările cu aceeaşi viteză cu care le şi urcase, şi împinse uşa blocului cu forţă şi cu ură. Se îneca în propriile lacrimi, gândurile-i erau împrăştiate iar trupul îl simţea presat de greutăţi ameţitoare. Începu să ţipe cu toată puterea din adâncul ei:
- Nemernicule! Asta?! Asta înseamnă la tine iubire? Dacă asta înseamnă pentru tine dragoste, eşti un căcat! Îşi vărsă Em ura în timp ce se îndrepta către Albert pentru a-i trage câteva palme.
Petru zări chipul plin de lacrimi al Emei şi observă intenţiile acesteia, aşa că încercă să o oprească. O prinse de mâna stângă şi îi trase trupul către al lui. Em scăpă fotografia la picioarele „nenorocitului”, în timp ce urla din toţi plămânii:
- N-ai suflet? Tu chiar n-ai suflet?! Răspunde-mi! Răspunde-mi odată! Ţie chiar nu ţi-a păsat vreodată de femeia aia? Nenorocitule care eşti!
- Calmează-te! o imploră Petru.

Suflarea îi devenea greoaie, aerul nu-i mai ajungea, simţea cum se prăbuşeşte pentru a mia oară, cum se îneacă în lacrimi şi-n durere. Individul se aplecă şi ridică fotografia. Clipi de câteva ori, în speranţa că se va trezi, şi se recunoscu în poză alături de Miriam, prima sa iubire. O privi pe Ema şi apoi pe Miriam, şi repetă acest lucru de încă patru ori până realiză. O lacrimă se pregătea să cadă din colţul ochiului drept. Clipi, şi aceasta-şi făcu traseu pe obrazul cicatrizat al lui Albert, până se izbi de cimentul rece. Şopti, privind-o pe Em, cuprins de un regret puternic:

- Nici măcar nu-i ştiu numele...

***

Ema începu să-şi poarte trupul către treptele ce duceau spre apartament. În urma sa, Petru, încă încercat de o întrebare fără răspuns, îi observa mersul obosit. Şi-ar fi dorit să ştie măcar pentru o secundă cum se simte durerea din sufletul Emei. O singură secundă ar fi fost de-ajuns ca să-nţeleagă apăsarea acelei inimi atât de mici.

Privea în gol la dungile de pe perete, iar în mintea ei secvenţele se derulau la nesfârşit. Fericirea nu vine niciodată singură, trebuie sa fii orb să nu vezi dezastrele din jur. Intră în casă şi se aşeză pe parchetul rece, de-un maro mat. Începu să frământe între degete cuvertura patului şi-şi aruncă privirea către uşa de la intrare, încă deschisă. Îl zări pe Petru, proptit în prag, cu privirea nedumerită. Arăta ca un biet copil ce aştepta răspunsuri, confirmări, ca un copil ce spera că totul a fost o joacă, o scenetă şi că la final vor veni actorii.

Em şopti în timp ce-şi acoperi faţa:
- Nu trebuia să mă vezi aşa! suspină în timp ce-i făcu loc printre degete ochiului stâng.
Petru se apropie de dânsa şi-i apucă mâinile în mâna lui dreaptă.
- Nu fi prostuţă! îi zise în timp ce-i ştergea lacrimile cu-n şerveţel. Eşti frumoasă oricum. Eşti drăguţă când plângi, dar ai fi şi mai drăguţă dacă n-ai mai face-o.
Zâmbi şi o ajută pe Em să se ridice pe patul bej.
- Haide, Ema, merit şi eu o explicaţie mică, nu crezi?
- Nenorocitul acela… - ezită - oh, e tatăl meu! Şi mi-aş fi dorit să nu fie, să nu existe, ca să nu exist nici eu…
Şi două lacrimi se prelinseră peste buzele sale roşii, fierbinţi, închizându-i-le.
- Mi-am dorit atât de mult să-l întâlnesc şi să-i zic naibii tot ce am pe suflet, să-i bag degetele-n ochi, să-l orbesc… mi-am dorit atât de mult să-i explic ce mult a durut-o pe mama când el a plecat, să-i zic ce mult m-a durut pe mine că n-am avut un tată. Am dat greş din nou, doar mă pricep de minune la asta.
Se întoarse către Petru şi-şi fixă privirea asupra chipului său.
- Ai văzut cum mă privea?! Parcă nici nu mă cunoştea! Nemernicul…

În faţa blocului, Albert încă încerca să-şi descâlcească gândurile pe băncuţa roşie, în timp ce călcâiul frământa nervos un muc de ţigară. Voia să-i ofere nişte explicaţii acelei fete, să-i ofere nişte explicaţii fetei lui. Însă explicaţiile nu erau clare nici măcar pentru fiinţa lui. Scoase din buzunar un carneţel unde-şi notase câteva numere de telefon şi rupse o foaie. Luă pixul ce era ataşat de carneţel şi începu să scrie.

“Ştiu că e o prostie ceea ce s-a întâmplat. N-am sperat nicio clipă că prima noastră întâlnire va decurge aşa. Te-am căutat atâta timp, de fapt v-am căutat pe amândouă din clipa în care mama ta a hotărât să plece de acasă. Ai crescut atât de mare, fetiţo!
N-am vrut să apar în viaţa ta ca un tată venit de nicăieri, iar pentru asta te rog să mă ierţi. Dac-aş fi ştiu că te voi găsi aici, aş fi procedat altfel, nici eu nu ştiu cum… dar aş fi făcut să nu te doară.
Ce e sigur, e că nu vrei să mai auzi de mine. Poate pentru că tu crezi că nu te-am căutat, ori nu te-am vrut… poate pentru că sunt un prost că am lăsat-o pe Miriam să plece, dar eu, eu nu-ţi vreau decât binele…”

Împături bileţelul şi-l strânse între degete. În acel moment, Petru coborî în faţa blocului şi se îndreptă către Albert.
- Mă scuza…
- Te rog să ai grijă de ea şi să-i dai bileţelul acesta! Îl întrerupse în timp ce-i înmână foaia mototolită.

Albert se îndepărtă, făcându-se din ce în ce mai mic în comparaţie cu strada lungă. Picăturile de ploaie cădeau lin pe trupurile celor doi, pierzându-i printre mii şi mii de stropi. Era linişte din nou, doar ploaia se făcea auzită, doar ploaia şi ecoul ei.

Petru se refugie în scara de bloc şi începu să citească bileţelul. Totul acum se clarifică. Totul era clar cel puţin pentru el. Hotărî să-i dea bileţelul Emei abia după ce se va calma un timp, timp în care va avea grijă de ea, aşa cum îl rugase Albert să facă.

Urcă în apartamentul ei şi o zări chircită într-un colţ de pat, adormită. Zâmbi şi-şi zise în sine: „Eşti atât de frumoasă!”

Se apropie de dânsa, o înveli cu pătura albastră ce se afla împăturită pe măsuţa de lângă pat şi-i sărută fruntea catifelată. Părea atât de inofensivă, de mică, atât de scumpă. Părea că e atât de ireală, atât de frumoasă, atât de simplă. El se ridică de pe pat şi se îndreptă către balcon. Ploaia se înteţise şi mirosea atât de bine a praf. Gândul îi rămase la Ema, la făptura aceea ireală. Pe cât de mică, pe-atât de frumoasă.

După jumătate de oră, Em se trezi şi-l găsi pe el, pierdut în gânduri, pe scăunelul ei din balcon.

- Îţi mulţumesc pentru… pătură, Petru!
Acesta tresări şi o zări pitită în spatele lui. Începu să zâmbească şi o trase lângă el, cuprinzând-o în braţele lui calde.
- E pătura ta, adormito!

Timpul trecea, iar lucrurile se schimbau în bine. Nu pentru toţi, cel puţin pentru Albert, nu, căci el încă spera la întâlnirea cu Em şi Miriam ce şi-o construise de atâtea ori în imaginaţia sa. Însă pentru Ema şi Petru lucrurile mergeau înainte. Relaţia dintre ei doi era minunată, iar Em avea succes cu noul său serviciu. Deveniseră prieteni foarte buni, oricine ar fi putut să confirme asta. Petru ţinea nespus de mult la ea, iar ea, nespus de mult la el.

Era dimineaţă, iar Albert hotărî să se întoarcă şi să discute cu Ema. Poate că spiritele se calmaseră şi ea avea să-l asculte şi să-i înţeleagă durerea. Porni spre strada kilometrică şi înainte să ajungă la destinaţie, îi zări pe cei doi, pe Ema si Petru. Se opri două minute pe banca verde din apropiere şi îi privi.

- Ema, prostuţo, trebuie să vorbim! strigă Petru către silueta ce se îndrepta spre el. Trebuie să-ţi dau ceva!
- Ce vrei să-mi dai? păru încântată aceasta. Eu vreau bomboane, nu accept altceva, să ştii!
Zâmbi şi-i spuse iar:
- Hai, ce vrei să-mi dai?
Petru îi întinse bileţelul de la Albert şi aceasta îl cuprinse în mâna ei stângă cu o curiozitate dusă la extrem.
- Ce e asta? E un bileţel de dragoste? acesta continuă amuzată, încercând să despăturească bileţelul.
- Aşteaptă puţin! o opri acesta, luându-i mâinile în ale lui. Voiam să-ţi spun că… că…
- Să-mi spui că? repetă Em presată de curiozitate.
- Voiam să-ţi spun că datorită acestui bileţel m-am ataşat atât de mult de tine. Şi datorită lui am ajuns să am sentimentele acestea faţă de tine.
Ema asculta cuminte fiecare cuvinţel pe care Petru se chinuia să-l rostească.
- Ştii cum e când ţii la cineva, îi vrei doar binele, îi eşti aproape, îl ajuţi, îi spui de toate…
- Unde vrei s-ajungi? bolborosi Em.
- Ascultă-mă bine, Ema! Ţin prea mult la tine, ţin mai mult ca la oricine, nu-ţi pot explica. Şi nu-ţi cer să mă înţelegi, vreau doar să accepţi asta. Ştii, când te-am învelit prima dată cu pătura aia albastră şi ţi-am sărutat fruntea, am simţit că sunt în al nouălea cer.
- Mi-ai sărutat fruntea? izbucni Ema.
- Da. Ţi-am sărutat fruntea şi bine am făcut. Ideea e că sunt..
- Că eşti… nebun?
Şi Petru îi închise buzele printr-un sărut.
- Da, sunt nebun după tine!
Ema se înroşi, îl privi pe Petru şi-l strânse în braţe.
- De ce ţi-a luat atât?

Însă Petru nu apucă să-i răspundă nimic, pentru că-n secunda următoare, amândoi zăceau sub roţile unui Volkswagen. N-apucaseră să-şi trăiască iubirea nici măcar un minut. Erau amândoi îmbrăţişaţi în văzul celor ce se adunaseră la locul accidentului. Erau doar cadavrele lor, căci sufletele le erau risipite în aerul rece al acelei dimineţi.

În aceea mulţime de necunoscuţi, Albert privea uluit la cei doi. Se aşeză la capul Emei şi începu să ţipe şi să se vaite. Abia o găsise, abia îşi cunoscuse fata şi nici măcar n-apucase s-o audă vreodată spunându-i tată. Îi apucă mâna stânga şi găsi biletul. Avea o singură mulţumire. Faptul că fata lui ştia în cele din urmă cât de mult şi-a dorit tatăl ei s-o cunoască. Măcar de-ar fi fost aşa, măcar dac-ar fi apucat să citească bileţelul înainte să se stingă şi să se piardă în bătaia vântului. Albert habar n-avea că adevărul era încă un mister pentru Ema, iar Em habar n-avea că toată viaţa ei fusese în fapt o mare minciună.

Albert îi mângâie obrajii şi-i şopti la ureche, în timp ce cadavrul era ridicat de cei de la ambulanţă:
- Tu m-ai părăsit, dar eu nu o voi face! şi-şi desprinse mâinile tremurânde de pe chipul fin şi palid al Emei.

Era primul şi ultimul drum a celor trei…

Final