Mai bine da

Vise vechi, ciudate,
mizere, pătate;
visuri nevisate,
vise şi visuri schimbate;

Visele nu mai visează,
visurile se blochează.
Visăm vise ori visuri
şi-apoi ne pierdem în abisuri.

Visezi?
Mai bine nu!

Nu stinge lumina, nu vreau să mă sting

Te ascult atât de des;
nu că vreau, dar n-am de-ales.

Tu eşti om iar eu ţi-s umbră.
Umbră neagră, umbră sumbră,
umbră deasă şi frumoasă.
Umbra ta-s, umbră aleasă.

Tu eşti omul iar eu umbra.
Şi nu pot să te cuprind.
Şi când ai să stingi lumina,
atunci, şi eu am să mă sting.

Frumoasa fată

Dar ce ai, frumoasă fată?
De ce-ţi bate pieptul des?
Parc-ai vrea să rupi, să frângi,
Să te-nchizi, frumoaso fată.
Parcă-i lumea vinovată
Că tu plângi.

"Mă vedea frumoas-odată,
Acum tot ce-a fost, s-a dus.
Dacă lumea-i colorată,
Ţin să spun că sunt în plus.

Nu mai am buclele-ntoarse
Către luna dintre nori,
Iară buzele-mi frumoase
Nu ne leagă iar în zori.
Nu mai am trupul ca pana
Să îmi numeri os cu os,
Şi nu ştiu cum să-mi port haina
Să arăt cât mai duios.

Nu ştiu să mă schimb, şi-mi pare
Că te las în urma mea.
M-am gândit că poate n-are
Dumnezeu în cartea sa,
Un plan mic ori unul mare
Pentru ce-a rămas din viaţa mea."

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori.
Şi-o să-ţi plângă toată firea
Până când nu o să mori.

Capsator de inimi

Eşti capsator de inimi
Scăldate-n negrul vis.
Cu buzele coşi tivul,
Le muţi în Paradis.

Eşti purtător de trupuri
În lumi neîmplinite,
Ce-absorbi într-o clipită
Dureri nebănuite.

Eşti iubitor de oameni
În viaţa-ţi netrăită
Şi-o singură iubire,
O singură iubită
Te-ar prea stâlci
În vasul de lumină.

Acvatic

Creveţi albaştri te-nfioară
Şi-naintezi în val timid.
E prea târziu, căci ei te înconjoară
În lumea-n care totul e morbid.

Lipitori albastre te-nfăşoară
Şi carnea simţi cum ţi-o desprind.
E linişte, doar valul se strecoară
Prin sunete ce te închid.

10 luni, 3 săptămâni, 3 zile -> miercuri

Coşmar

Până şi sfârşitul lumii începe cu tine.

Cred că încercam cumva să te sabotez, încercam să te torturez. Şi doream ca tortura ce aveai să o primeşti, să fie dură, chiar foarte dură. Aceea era chiar ultima zi. Ultima zi în care puteam să râd, să cânt, să vorbesc, să merg, să iert, să iubesc, să îmbrăţişez, să sărut, să alint, era acea ultimă zi în care aş fi făcut orice-mi trecea prin cap, aş fi făcut tot ce am vrut să fac vreodată, dar teama, prostia, timpul mi-au pus piedică. Era ultima zi în care aveam să respir, ultima zi din viaţa mea. Simţeam că sunt singură în mâinile celorlalţi, când de fapt toţi eram singuri în mâinile destinului. Şi cu toate că eram cu toţii singuri, eram împreună în asta.

Asta se întâmpla într-o zi de miercuri, într-o zi nenorocită de miercuri. Aveam să te întâlnesc în acelaşi Copou, pe aceeaşi bancă albastră, lângă acelaşi cer îndrăgostit. Şi zic că era o zi nenorocită, şi bine zic. Copoul ăla nu mai semăna a Copou, era un fel de chestie pustie, care devenise din senin un spaţiu aglomerat, cu oameni traumatizaţi, speriaţi, oameni care nu ştiau cum să-şi apere copiii, oameni disperaţi să-şi salveze vieţile, persoane care plângeau cu lacrimi de durere, copii care nu înţelegeau ce se petrece în jurul lor, familii prăbuşite, mame sufocate de atâta grijă, tătici ce aveau să-şi îmbrăţişeze fetiţele şi băieţeii pentru ultima dată. Imaginea asta-i prea dură pentru voi, dar eu am trăit-o cumva, am simţit-o.

Eram veselă din două motive: aveam să te întâlnesc din nou, să te întâlnesc şi să nu-ţi mai dau drumul, căci trebuie să-ţi spun că, în braţele tale simţeam siguranţa cum făcea parte din mine. Iar cel de-al doilea motiv, cam stupid şi fără sens, sinceră să fiu, aveam să călătoresc în cer, să văd tot ceea ce se ascundea după norii ăia care mi-au fost alături în fiecare plimbare, care mi-au ţinut de cald cumva, norii ăia pe care i-am iubit pâna la refuz.

Mă plimbam pe aleile atât de cunoscute persoanei mele, aleile ce le-am colindat împreună, a căror piatră am tăbăcit-o ţinându-ne de mână ca doi nebuni. Mi-erau atât de aproape de fire, deveniseră o parte din mine, o parte ce o îndrăgeam nespus. Erau schimbate total, dar încă erau ele. Erau ca nişte bolnavi ţintuiţi la pat, bolnavi fără vină, bolnavi cu regrete şi speranţe. Căutam cu disperare în toată acea mulţime de nevinovaţi un chip cunoscut, căutam un loc unde să mă refugiez şi să plâng până ustură, un loc unde să meditez, să-mi pun gândurile în ordine, gândurile ce aveau să nu mai existe în câteva ore de chin. Dar n-am apucat să fac nici asta, căci două mâini lungi şi reci mi-au strivit trupul cu o îmbrăţişare. Era acel ceva ce îmi lipsea încă de când se dezlipise de mine. Părea că n-are de gând să-mi mai dea drumul vreodată, părea că e lipit de jacheta mea verde, că avea să moară lângă mine şi că nu-i păsa asta. Dar toate erau nişte iluzii. Aproape toate. Realitatea era că exista, că el era acolo, că ale lui erau braţele lungi şi subţiri. Şi-mi era de ajuns şi asta. M-am întors sau m-a întors, căci eram ameţită, răpusă de o durere de cap criminală şi de o emoţie la fel de usturătoare, şi i-am privit ochii. Nu găseam pic de durere sau frică, nu percepeam cum de o persoană ca el îşi poate păstra atât de elegant calmul. Căutam, căutam şi căutam, dar devenea deja enervant. Voiam doar să simt clipa, aşa că m-am refugiat din nou în braţele lui, m-am refugiat şi am început să plâng fără motive, aparent.

Era ultima zi, şi cu toate astea, el era acolo. Poate că mintea mi se îmbolnăvise, poate că îl confundam, deşi asta era cam exclus. Îl ştiam prea bine. Poate că imaginaţia mea sărise calul, îl sărise şi acum nu mai găsea solul. Mi-era greu să cred că nu aveam să-l mai văd, că pur şi simplu voi muri, şi că odată cu mine vor muri miliarde de oameni. Mi-era greu să accept că mama şi tata nu vor mai fi, sau că vor fi, dar nu aici, nu pe Pământ, nu lângă mine. Greşeam că-mi închipuiam una ca asta. La naiba! Vom fi împreună în ceruri. Şi totuşi mi-era extrem de greu. Nu puteam, sau mai bine zis, nu voiam să plec de aici, să părăsesc Pământul, să las în urmă tot ce am avut atâta timp, să dau, într-un fel, cu piciorul la tot. Nu eram în totalitate de vină. Ştiam, dar degeaba.

Mai era o problemă. Ştiam că aveam să murim, dar nu ştiam cum. Poate sufocaţi, înecati, sau poate în flăcări. Iar dacă era să aleg, aş fi ales exact aceeaşi metodă prin care am murit: focul.

Mă gândeam la prea multe în prea puţin timp, aşa că am abandonat totul şi m-am calmat. Credeam că sunt calmă, dar eram mai agitată decât mi-am închipuit vreodată că aş putea fi. Şi am decis să te privesc din nou, căci prea mult timp nu mai aveam. Erai tuns. Şi aveai prea puţine motive ca să-mi explici. Şi chiar dacă ai fi încercat asta, probabil că te-aş fi oprit. Nu era momentul potrivit să-mi explici de ce te-ai tuns. Şi nu avea să mai fie niciodată.

Încercam să fac ceva, şi încă încerc să-mi dau seama ce voiam. Mă priveai insistent, cu zâmbetul pe chip şi parcă-mi spuneai: „Prostuţo, termină! Va fi bine!” Cred că mă zbăteam ca un peşte pe uscat, mă crizam, căci nu mai aveam timp de nimic. Iar în timpul rămas mă smiorcăiam ca o idioată, în loc să profit. Nu-mi pare rău totuşi, căci am lăsat să decurgă totul normal. Nu m-am opus, n-am încercat să fiu ceva ce n-am fost niciodată, şi anume o persoană calmă, mult prea calmă.

Tu încercai să mă linişteşti, voiai să mă săruţi. Te apropiai uşor de mine, iar eu aşteptam. Aşteptam momentul perfect ca să te opresc, să-ţi acopăr buzele cu palma ce-mi tremura. Aşa am făcut, căci iubesc să fac asta. Să te opresc, să te dezamăgesc, să te fac să-ţi pui întrebări, şi apoi să–ţi sar în braţe şi să-ţi spun că a fost doar o glumă proastă de-a mea. Poate că în momentul ăla, gluma mea proastă era cea mai rea idee, dar nu-mi trecea nimic prin cap. Gândeam că fac ceva bun, că încălzesc atmosfera, dar mă prosteam şi atât. Mă prosteam şi nu rezolvam mare lucru. Şi toate astea până când mi-am dat seama că e un joc prea riscant, unul prostesc, aşa că te-am sărutat eu pe tine. Pun pariu că-ţi puneai mii de întrebări. Probabil că nu mă mai recunoşteai, dar sinceră să fiu, nici eu nu mă mai recunoşteam. Făceam lucruri pe care nu le doream cu adevărat. Şi totul era o pierdere de timp, o pierdere din timpul acela preţios.

Eu niciodată n-am crezut că timpul e chiar atât de preţios. Chiar n-am crezut vreodată. Căci mereu mi-am zis că am timp şi mâine, poimâine. Uite că sosise momentul când nu mai exista o zi de mâine sau de poimâine. Şi era destul de dură realitatea, chiar foarte dură.

Începeai să simţi adrenalina cum îţi intră sub piele, începeai să te vaiţi, să suferi, începeai să-ţi dai seama că ăla e sfârşitul, că toată povestea aia n-o să aibă vreodată vreo continuare. Îmi părea bine într-un fel. Începea să devină enervant calmul tău. Îmi simţeam capul greu, presat de mâinile tale dreptunghiulare, asimetrice, reci. Îmi dădeam seama că urmează să-mi şopteşti ceva, să-mi şopteşti ceva ce nu voi uita niciodată, chiar de-oi muri. Simţeam conturul buzelor tale pe lobul urechii mele. „Sună egoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume!” Tremuram din orice încheietură, până când m-am ascuns din nou în braţele lui. Nu voiam din ruptul capului să se termine. Mi-aş fi dorit ca acea clipă să dureze o eternitate. M-aş fi împăcat cu ideea de a fi tot timpul miercuri, iar cerul să fie negru, Copoul un haos, aleile nişte bolnavi, dar nu m-aş fi putut împăca cu ideea că… că nu vei mai fi, că nu voi mai fi.

Eram înconjurată de atâţia neînţeleşi, de atâtea bocete, de mii şi mii de lacrimi, eram înconjurată de un haos din care încercam cu disperare să ies. Era imposibil, însă. Eforturile mele erau în zadar, erau eforturi care nu-şi aveau rostul. Credeam că dacă mă voi ruga, voi realiza ceva. Credeam că mă va auzi cel de sus, că-şi va face milă. Dar proast-am fost că nu mi-am dat seama că rugăciunile mele şi a celorlalţi neînţeleşi trebuiau trimise de mult sus. Şi abia în acea clipă mi-am dat seama că n-are niciun pic de adevăr zicala: “Mai bine mai târziu, decât niciodată.”
Începea să devină linişte şi nu ştiu din ce motiv. Gândeam pe atunci că oamenii şi-au dat seama că nu mai au ce face, că pur şi simplu aşa vor sfârşi. Dar eu mai aveam încă speranţe, aveam speranţa că focul ce înconjura planeta noastră va îngheţa cândva, va îngheţa odată pentru totdeuna. Eram idioată dacă puteam crede una ca asta. Eram o mare idioată.

Se zvonea că există o cameră unde încap douăsprezece persoane, şi că acele douăsprezece persoane vor supravieţui. Nu-mi făceam planuri însă. Era imposibil să fiu aleasă eu supravieţuitoare. Nu aveam nimic bun, nimic. Şi oricum nu eram sigură de existenţa acelei cămeruţe miraculoase. Îmi puneam totuşi întrebări: „Cum să poţi supravieţui într-o cameră?”, „Cum să accepţi că tu o să mai trăieşti, şi restul o să moară?” Iar întrebarea asta îmi dădea dureri de cap, sau mai bine zis, îmi accentua durerea de cap, căci deja simţeam cum capul îmi plesneşte.

Acea cameră chiar exista, doar că nu era ceea ce părea a fi. Nu era chiar deloc. Mă împingeai în ceilalţi oameni şi-mi spuneai că voi scăpa, că voi supravieţui, că nu voi muri odată cu tine. Mă dureau toate astea, dar probabil că nu-ţi dădeai seama. M-am oprit în faţa unei cutii imense, galbene, însă nu ştiam din ce e făcută. Şi mi-am dat seama imediat că ceea ce era numită “camera miraculoasă” era chiar în faţa mea. Totul s-a petrecut mult prea repede şi n-am apucat să-ţi spun tot. M-ai îmbrăţişat ca pentru ultima dată, mi-ai sărutat fruntea şi buzele şi ţi-ai dezlipit mâna de a mea. Pur şi simplu simţeam că mor uşor, că mă sting de durere, că plec şi te las, că te abandonez ca o descreierată. Şi n-am putut, n-am putut să plec fără să-ţi spun că te iubesc, şi că n-o să te iert niciodată pentru ceea ce ai făcut. Şi n-am primit decât un zâmbet, un micuţ zâmbet pe care îl păstrez şi-acum în privire. Nu-mi dădeam seama, dar plângeam cum n-o mai făcusem vreodată. Mă usturau ochii şi plămânii, dar nu-i simţeam. Nu-mi vedeam rostul. Ce sens mai are să fiu când restul sunt morţi? Mă zbăteam şi mă luptam cu lacrimile mele până am intrat în camera aia nenorocită, întunecată, cu mai puţin oxigen decât exista afară, plină de copii ce aveau să devină orfani. Era o cameră unde încăpeau mai mult de douăsprezece persoane. Asta era cert. M-am aşezat pe o băncuţă, lângă alţi şase neînţeleşi. Era lângă mine, puteam să jur că era lângă mine. Era ea, surioara mea cea scumpă, care niciodată n-a contat mai mult ca în acea clipă. Plângea, dar nu la fel de tare cum o făceau restul. Pe când eu mă înecam în propriile-mi lacrimi. Cred că era timpul să o consolez eu pe ea, să-i spun că va fi bine, deşi nu credeam nici măcar o boabă din ce ziceam, să-i alin cumva durerea. Mă gândeam cum să încep, cum să-i spun, mă gândeam cum să o mint cât mai frumos. Şi n-am apucat să fac nici asta, căci ea mă prinse în braţe şi-mi şopti: „Te iubesc!”
Poate sunt momente când crezi că simţi durerea aşa cum e ea, că n-ai scăpare, că pur şi simplu te sfâşie, momente în care crezi că ceva mai rău de atât nu există. Dar te înşeli. De fapt cea mai mare durere e aceea care îţi torturează inima, cea care ţi-o mănâncă din mijloc, care te face să vrei să mori exact în acea clipă, să mori odată pentru totdeauna. Şi am simţit durerea asta pe băncuţa aia de lemn. Am simţit că n-are sens să mă opun ei, căci mă va distruge orice aş încerca.

Intrasem în iad, de fapt. Intrasem şi nu mai aveam vreo scăpare. Focul probabil îi omorâse pe cei de afară şi acum ne zâmbea nouă. Vedeam cum unul câte unul luau foc la propriu. Vedeam cum ard hainele de pe ei, vedeam cum îmi vine rândul. Încetasem să mai plâng, căci ştiam că sfârşitul e aproape, ştiam că avea să se termine şi că voi ajunge undeva unde-mi va fi bine. Mă gândeam cum ar fi fost ca el să nu fie, ca ea să nu fie. Îmi puneam mii de întrebări şi mă enervam, căci nu găseam răspunsuri. Eram mult prea concentrată să mă învinovăţesc pentru faptul că l-am lăsat acolo, că l-am părăsit în flăcări, că i-am dat drumul la mână, mult prea concentrată să mă gândesc cum va fi după toate astea, dacă va mai fi ceva, şi n-am văzut cum ea lua foc lângă mine, cum se zbătea să trăiască, sau să moară mai rapid, cum mă implora să o ajut cumva. Am înlemnit, am paralizat pentru câteva momente, până când am simţit cum ustură, până când am simţit-o pe pielea mea. Flacăra îşi făcuse cuibuşorul pe trupul meu, mă ardea şi-mi venea să zbier, să urlu de durere. Dar mai tare ustura durerea din suflet.

Poate că acea lumină, poate că instinctul, poate că Dumnezeu, poate că el, poate că ea, m-au ajutat să ies din infernul ăla şi să scap de flacăra ce-mi distrugea uşor trupul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cum am reuşit să fac asta, nu ştiu dacă am facut-o eu, nu ştiu, dar am supravieţuit.

Eram întinsă în cenuşa, lângă cadavre, lângă fum, lângă pustiu, eram întinsă într-un loc pe care nu-l recunoşteam, pe care nu-l mai văzusem vreodată. Îmi căutam calea, căutam un drum pe care să o iau, căutam un semn de viaţă, căci singură eram în mulţimea aceea de morţi, căutam un el şi-o ea, căutam şi n-aveam să-i mai găsesc vreodată. Cadavre, resturi de cadavre, cadavre, resturi de cadavre. Asta era tot ce exista în jurul meu. Şi-o linişte deplină, şi-un cer de-un albastru deschis. Ori eram în iad, ori eram încă pe Pământ. Îmi trăgeam palme în speranţa că mă voi trezi, dar încă aveam în minte toate clipele cu el, mai aveam încă în minte imaginile cu acei copii speriaţi şi cu acei tătici din părculeţul Copou. Acum nu mai era nimic, decât pustiu.

Încercam să mă consolez şi-mi spuneam că voi muri cândva, că n-am cum să rezist fără apă, mâncare, că voi înnebuni de atâta singurătate, că mă voi sinucide, că voi dispărea naibii de pe faţa planetei. Probabil că ţipetele mele disperate, gesturile-mi de om handicapat i-a trezit pe restul. Din acea mare de morţi, de oameni fără suflet, s-a transformat într-un haos ce nu doream vreodată să-l mai aud. Semăna izbitor de mult cu haosul prin care trecusem cu câteva zeci de minute înainte. Nu-mi explicam cum de poate fi totul adevărat. Îmi spuneam că totul face parte dintr-un coşmar, că mă voi trezi la un moment dat şi că va fi totul bine. Dar coşmarul ăla era realitatea. Eu eram acolo, restul de neînţeleşi erau acolo.

Am început să te caut ca o disperată, căci pe ea n-aveam şanse să o mai văd vreodată. Murise în faţa ochilor mei, în timp ce mă implora să o ajut cumva, în timp ce stăteam şi o priveam neştiind ce să-i fac. Te strigam, ţipam la tine din toţi plămânii, te chemam să vii în braţele mele, dar nu-mi răspundeai. Zăceai în balta aia de sânge, cu ochii spre mine, cu zâmbetul pe buze, cu inima oprită, cu un bileţel în mână „Sună egoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume. Te iubesc! Adio!”

„La naiba! Nu mi se poate întâmpla tocmai mie. Nu poţi fi tocmai tu cel de jos, sau dacă eşti, nu ai murit încă.” Mă prosteam şi mă înecam pentru a nu ştiu câta oară în lacrimi. Nu-mi găseam locul lângă tine, lângă tine mort. Îţi luam capul în mâini şi te imploram să te întorci, să revii lângă mine, căci nu mai puteam, erau prea multe, prea multe pentru o zi de miercuri. M-am aşezat lângă tine în speranţa că mă vei simţi şi că îmi vei săruta fruntea, dar am sperat degeaba. Totul în mine era distrus. Nu înţelegeam nimic, şi nu cred că voi ajunge vreodată să înţeleg mare lucru.

Am înnebunit de atunci. Şi-acum sunt nebună. Căci atunci când îmi vii în minte, când te aşezi lângă mine în somn, când vii să mă veghezi, mai moare câte ceva din mine, mă sfâşie bucăţică cu bucăţică şi mă lasă lată, jos, în balta ta de sânge.
N-o să-nţelegi vreodată ce-am simţit când te-am văzut acolo jos, n-o să-nţelegi niciodată ce s-a întâmplat în interiorul meu când mi-ai dat drumul la mână şi ai plecat ca să nu te mai vad. N-o să înţelegi niciodată cât de tare doare să rămâi în viaţă şi să-ţi doreşti din tot sufletul să mori, să ajungi lângă cei ce i-ai iubit cel mai mult. Iar pentru mine toate trebuie să aibă un final. Şi finalul e acesta. Voi veni către tine, în lumea în care te-ai refugiat ca să nu mă faci să sufăr, voi veni şi te voi certa amarnic că m-ai părăsit în haosul ăla, că m-ai lăsat să urlu după tine, că m-ai făcut să mă simt singură în iadul ăsta. Şi voi veni să-ţi spun că am sosit şi eu în cer. În iad, dar sunt în cer. Şi poate că-ţi voi face cu mâna din iadul meu în raiul tău.

Şi totuşi de ce?

Pereţii te atacă, îţi creşte pulsul, tăcerea te deprimă
Parcă. Şi te îneci cu râsul. Apoi cu plânsul.
Aerul se comprimă şi-un glonte-n cap ţi se imprimă.

Ciudat, ai devenit ţărână!
Ciudat, căci nu erai bătrână.
Dar poate se amână sfârşitul celor care
Te-au lăsat pe tine, şi-au dispărut în zare.
Poate c-au văzut în tine omul abonat, (la moarte)
Poate că aşa au calculat.
Că e rândul tău să pleci, să ne laşi, să te căieşti..
Deşi ochii mei vedeau că tu meriţi să trăieşti, nu să părăseşti
Coala albă-n care rece ai semnat că doreşti
Să nu mori până nu iubeşti.

Nu-nţeleg, nu cred c-o să-nţeleg cândva.
N-o să-nţeleg nici chiar de voi citi arhiva.
Nu înţeleg de ce lumea moare şi nu are scăpare.
De ce nu e-ntrebată dacă-i place, dacă vrea,
Dacă nu ia pe cineva cu ea?
De ce toţi te-au vrut pe tine, iar tu m-ai vrut pe mine?!

De ce-ai zburat ţărână-n vânt
Şi n-ai luat şi-al meu cuvânt?!

De ce-ai plecat şi pleci mereu
Atunci când mi-este cel mai greu?!

Crezi că n-am suflet în mine?!
Oh, ştii că am, şi ştii prea bine.

E tot ce vreau..

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Şi pune-ţi gura peste gura mea.
Şi mută-mi buzele cu buza ta
Şi mută-ţi inima lângă a mea.

Inspiră ţipătul ce-l port,
Scuteşte-mă de panică şi de efort.
Scrijeleşte-n pieptul meu
Că iubindu-mă, mă vei privi mereu.

Salvează iubirea ce ţi-o port, iubite
Şi-mbrăţişează-mă fierbinte.
Nu vreau să te mai simt departe
Când totuşi eşti atât de-aproape.