uneori iubirea cade pe jos

Uneori simt că am atât de multă iubire de împărțit,

atât de multă, încât nu-mi încape în rucsacul fără fund

și-mi cade pe jos,

pe pământul ud, pe pietre,

pe iarbă, pe flori galbene

- nu știam de când a început să-mi placă galbenul -

Și-mi dau seama că toată iubirea mea,

fără să vreau, se consumă atât de natural

pe lucruri care nu te rănesc, nu te uită,

pe lucruri care împărtășesc frumosul

și care-s pure.

Lucrurile astea nu-și schimbă poziția

nici teoretic și nici practic – în linii mari -

precum oamenii care odată ce fac primii pași

devin un soi de chestii rele.

Uneori am atât de multă iubire de împărțit,

încât nici nu se vede

printre atât de multe răutăți

care, evident, sunt ale mele!

după două

După două, soarele-i mai puternic;
tocmai ce-a mâncat niște galben fierbinte
și moare de cald,
se topește peste mine.

După două, vântul doarme-ascuns în parc.
Soarele e prea puternic, l-a bătut prea mult în cap
și-a pus vântului capac.

După două, liniștea-i atât de mare,
că și pe vântul care doarme, bine-ascuns într-un tufiș,
l-ai găsi după suflarea-i ce se-aude pe furiș.

După două versuri scrise
într-un timp mai mic sau mare,
toate cele pomenite astăzi,
Soare, Vânt, Liniște mare,
rușinatu-s-au de ele
și-acum nu doar că-s ascunse
după nori și după ploaie,
dar m-au și lăsat pe mine,
eu, un simplu orișicare,
să vă spun că dumnealor
au plecat; în țări mai calde.
Nori vor sta în locul lor.

După toate astea, vouă,
vă mai spun că după două,
de-astăzi plouă...

dacă-mi cauți sufletul

Versuri și cireșe, pe tâmple sărutări,
mâini în mâini și capul meu mai nou îți este
sprijin ochilor.
Ca o busolă cred că sunt, buzele-mi sunt sudul
și-ncerci pe harta chipului să-mi găsești sufletul.
Nordul mi-e privirea
și către ea ar trebui să te îndrepți,
dar ce grea e stăpânirea,
din buze să nu te hrănești.
Urcă puțin pe vârf de nas și te-odihnește,
de-acolo sigur vei vedea;
nu mai ai mult, uite-mi privirea,
grăbește-te spre ea!

Dar când ajungi, pășește-ncet,
și-acolo o să afli, dacă ești atent,
că sufletu-i ascuns de lume
în ochi, sub pleoapele nebune.
O să ți-l dau, dar drag iubite,
ascunde-mi-l de lumea de afară,
păstrează-l limpede și-n fiecare seară,
veghează-l cum știi tu mai bine
și crește-l lângă tine,
căci doar acolo, sufletului meu îi este cel mai bine.

flori de soc

Am fost aseară încet, încet,
desculți și plini de vise,
într-o poiană cu un suflet,
despre care-am auzit cândva,
că flori de soc i-atârnă-n frunze
și-am vrut să iau și eu doar câteva.

Aveam la mine-o carte veche,
plină ochi cu versuri calde,
și-n ea voiam să pun pereche
flori de soc și al tău "haide!"

Strigau de jos petale albe,
luminate-n raza lunii...
păcat că poate nicio parte
n-ar fi-ncăput în acea carte.

Ne-am făcut loc printre ele
și ne-am așezat cuminți,
nici noi și poate că nici ele
n-am fost vreodată atât de fericiți!

Îmbrățișați și îmbrăcați în flori de vară,
mirosind a soc,
de-asear-am început iar să visăm,
iar astăzi ne-am mutat afară
și locuim cu florile de soc.

o să descriu fericirea mea și-a ta

Fericirea mea și-a ta
e un lucru interminabil -
deși nu e un lucru -
și e o stare pe care doar noi înșine
o putem creea din nimic,
ca niște mici Dumnezei -
deși nu e o stare -

Fericirea noastră este
o chestie simplă sau complicată;
depinde cu ce pereche
de ochelari o privești -
deși nu e o chestie -

Fericirea noastră este!
Nu cred c-o pot descrie mai frumos de-atât...