Te chem

Între flori te zăresc în fiecare zi.
Te chem! Te chem, căci vreau să-mi fii
În mâna mult prea grea
Să-ţi mângâie privirea.
Te chem în visele mele verzi,
Dar nu apari. Nu ştiu, te pierzi.
Te chem în pomii mei roşcaţi;
Cu noi ar fi mai îmbrăcaţi.
Te chem pe norul depărtat
Să te sărut neîncetat.
Te chem pe stelele colţoase
Ca să le faci mult mai frumoase.

Te chem în rochia ta albă
Să îţi miros gâtul de nalbă.
Te chem să-ţi simt glasul cum vrea
Să te port prin vânt aiurea.
Eu te chem să-ţi văd culoarea
Şi să-ţi simt din nou savoarea.

Eu te chem, te chem aiurea
Să te gust, să-ţi şterg durerea.

Tu nu vezi!

Tu chiar nu vezi cum scara asta urcă
Şi păsările-n zbor le-apucă?
Le prinde, le capturează între fiare,
Şi ele mor, mor fără de scăpare.

Tu chiar nu vezi cum cerul rupe,
Cum îl doare şi erupe?
Şi curg stropii peste ele,
Peste păsările mele.

Chiar nu vezi că-n drumul ei
A ucis păsări şi zei?
Chiar nu-ţi pasă c-ar putea
Să strivească lumea mea?

Scara ta din gânduri rele
A ucis păsările mele.
A ucis şi cerul care
Mă-nvelea cu-a sa splendoare.

Schimbă-ţi scara; nu uita
C-ai ucis cu treapta sa.
Schimbă-ţi scara şi-aş putea
Să-nţeleg greşeala ta.

Printre

Cristea Alexandru Gabriel


El e doar un simplu băiat,
Dar în acelaşi timp complicat...
Un poem dinăuntru plecat
Să-i amintească ce-a învăţat.

.
.
.

Printre grijile ce le are
El caută unicul soare...
Acela ce nu mai apare
Dar speranţa lui nu moare.


Printre-atomii de parfum,
O priveşte de nebun
Se gândeşte "Ce să spun ?"
"Dar mai bine-mi văd de drum ..." .

~"... să las timpu' să vorbească"
"Lucruri bune să sădească".


Printre stropii reci de ploaie
Calcă-n unde prin băltoaie.
Zăreşte pe drum şiroae
Ce curg ca literele pe foaie.


Printre rânduri şi-amintiri
Gânduri, tristeţi, fericiri
Se trezeşte-n lumea plină
De necazuri şi iubiri.


Printre vorbe aruncate
Loc îşi face şi răzbate
Sprijinit de-amici ce, poate
Şi-ar da viaţa, tot şi toate.


Printre sunete sublime
Muzica-i curge prin vene;
Reuşeşte să-i aline
Lipsa lui de trăiri fine.

.
.
.

Printre mii şi mii de lucruri ,
Printre zeci de neajunsuri ,
Printre stări de veselie,
Printre cele de-anemie
E un trecător prin viaţă
Tot greşeşte dar învăţa
Reuşeşte, nu renunţă
Că nu-i zi făr' de povaţă
Sau un zâmbet larg pe faţă.

O întâmplare şi un vis

Tai Chi Too - Sacral Nirvana


Balan Diana Elena

Nu am crezut niciodată şi nici nu cred
Că te voi uita ca un creştin pe Mahomed.
Inconştient sau nu, eu te voi păstra
Undeva, într-un colţ din inima mea.
Poate-mi vei mai apărea
În visuri sau în vise,
Sau poate în amintiri nestinse,
Când pe cer se va afla o singură stea,
Sau mai multe, nici nu va conta.
În minte eu te voi avea mereu
Măcar ca un prieten ce eu
Cândva am avut şansa de a-l cunoaşte
Nu doar la suprafaţă, ci în adâncime,
Aceasta fiind cauza pentru care s-a putut naşte
Un sentiment mai intens măcar cu o miime
Decât cel ce l-am simţit cu un băiat dinaintea ta,
Dar pe care cu ajutorul tău l-am putut uita.

De fiecare dată când te-ai supărat,
În cele din urmă dându-mi seama că ai dreptate, eu indat’
Mi-am cerut iertare şi am plâns
Că din cauza mea tu ai ajuns
Să-ţi iroseşti o secundă din viaţă cu mine
În loc să zâmbeşti sau să râzi - mai bine.
Atunci eu doar îmi doresc
Să nu mai respir, să nu mai trăiesc.
De ce simt aşa? Eu ştiu.
Şi poate că-ţi voi şopti într-un târziu,
Sau în secunda ce va urma
Când în cuvinte aş putea imprima
Trăiri şi lacrimi. Astfel putându-mi descărca
Decizii pe care demult le-am aplicat.
Pentru mine, contează doar atât:
Ca tu şi ceilalţi să zâmbiţi!
Faptul că mie sufletul mi-e mut
Sau că urlă scăldat în lacrimi fierbinţi,
Pentru mine e totuna şi nu mi-ar părea rău
Că aş putea rămâne în urmă, nisipul scurgându-se mereu;
Uitându-mă pe mine, o muritoare pitică,
Ce nu poate săvârşi lucruri tocmai pentru că e mică.

Şi totuşi, uneori simt că aparţin acestei lumi,
Că trăiesc, că iubesc, că se pot întâmpla minuni.
Nici eu când privesc nu-mi vine a crede
Că pot spune astfel de cuvinte şi că pot ucide
Un timp care pân-acum m-a urmărit
Dorindu-şi cu asprime să mă fi strivit
Pe-acest drum pietros şi prăfuit.
Dar acum m-am ridicat,
Păşesc înainte ca un om beat
De un parfum sau un sărut ce mi s-a imprimat
În suflet şi în minte fără să fi observat.

Secunde şi clipe noi am spulberat
Când împreună ne-am aşezat pe-un oarecare pat.
Cu cinci cuvinte m-ai atras spre tine
Şi m-am pierdut în câteva mişcări line
Ale unor buze însetate de-al tău dor
Dar care nu au mai existat în minutul următor.
Mi-am dorit să opresc timpul în loc.
Nu ştiu dacă mi-a reuşit.
Eu nu am mai ţinut cont deloc
De el sau de orice alt factor extern care-ar fi intervenit.
În întuneric eu ţi-am putut observa
Doi ochi ce mi-au zâmbit şi gura ce-nainta
Spre a mea
Strivind centimetrii ce te depărtau de ea.
Cuvinte ce niciodată nu le-am auzit
De la nimeni, spuse de tine m-au uimit.
În gând eu atunci ţi-am mulţumit
Şi-am simţit că emoţiile s-au însutit.

Tot ce ai rostit mi-a demonstrat
Că ai grijă de mine şi că la un moment dat,
Un minut din timpul tău mi-l acorzi mie,
Reflectând la ce s-ar întâmpla dacă prin absurd eu ţie
M-aş dărui cu totul, devenind a ta
Pentru o secundă, o noapte, sau o lună. Dar,
Asta nu depinde doar de unul din noi,
Ci şi de sentimentele care-ar lega doi
Dintre aceşti oameni ce supravieţuiesc
Şi care-n această lume păşesc.
La aceste aspecte m-am gândit de zeci de ori,
Când neputând să adorm şi nedorind să număr miori
Pe o câmpie verde în plină primăvară,
M-am gândit la tine şi prima şi ultima oară.
Întrebări au răsărit în timp ce
Răspunsurile deveneau cât un purice.
Chiar dacă ele apăreau,
Totuşi nu reuşeau
Să acopere semnele de-ntrebare ce apăreau.

Pe lângă clipele petrecute cu tine,
Ce sigur vor mai rămâne
Un timp în inima mea,
S-a mai petrecut şi altceva
Ce mi-a atras atenţia.
Dorinţa ta de a rămâne cu tine
Până a doua zi, adică “până mâine”
M-a ajutat să dau naştere pe moment
În colţul gurii, unui zâmbet evident.
M-a bucurat şi faptul că a rămas
Mirosul meu ca un răvaş,
Cu scopul de a nu mă uita
Astfel, cuibărindu-mă mai mult în inima ta.

Tu poate ai avut o noapte liniştită.
Dar pentru mine,nu poate fi aşa numită.
De zeci de ori când mă trezeam
în noapte, tot la tine mă gândeam
Şi când adormeam, tot pe tine te visam.
Vedeam şi trăiam în acelaşi timp,
Clipe şi minute de romantism.
Dimineaţa m-am trezit tulburată,
Îmi doream să mai adorm încă o dată,
Pentru ca apoi să spun: ”Ei bine,
Eu sigur simt asta pentru tine.”.
Dar din păcate nu prea se-ntâmpla aşa.
Eu nici acum nu ştiu cum va evolua
Sentimentul acuns din inima mea.
Dar poate voi afla peste un timp oarecare
Şi te voi întreba:” Tu oare
Mai ţii minte când îmi spuneai
<Iubita mea oricând şi oriunde>>?
Dar poate vei uita, şi-aceste suflete flămânde
De dragoste şi iubire se vor sătura
Şi-n urma lor nu se vor uita.
Însă eu sper să nu fie aşa.
Dacă ţii la o persoană cu adevărat
Ştii sigur că la un moment dat
Îţi vei mai aminti cu drag de ea,
Aducerile-aminte nu vor înceta
Şi măcar pentr-o secundă îţi va lăcrima
Unul din ochi. Dar îl vei şterge cu mâneca
Şi vei şopti ca un muritor
Că ea te-a uitat chiar dacă ţie ţi-e dor.
Dar nu te încrede în asta tot timpul.
Pentru că sunt şi excepţii şi poate-n minutul
Când ţi-ai adus aminte de ea,
Dânsa suspina sau poate plângea
Că niciodată nu te-a putut uita
Şi că te vrea din nou lângă inima sa
Să-i fii prietenul ce i-a fost aproape
În fiecare zi şi-n orice oră din noapte.

Câmpia mea cea verde

Mă uit pe geam şi văd cât de frumos e-afară.
Oh, Doamne! Nu pot să cred că nu e primăvară.
Cum norii albi sunt astăzi mai aproape,
Eu îi privesc; mă pierd în ei şi-ajung departe.

Îi simt mai moi ca niciodată,
Iar eu mă pierd printre fineţea lor;
N-aş vrea să plec de-aici vreodată.
Aş vrea să mă transform, să fiu un nor.

De sus, lumea e verde toată.
A dispărut puţinul gri
Ce închidea mai altădată
Culoarea simplă de câmpii.

A dispărut şi fumul care
Uşor, uşor te ameţea;
Te răsucea şi-apoi pleca în zare
Şi pe toţi norii-acoperea.

Au dispărut tavanele înalte
De la imensele construcţii din oraş.
Au dispărut ori au fugit în altă parte
Şi-au dat dovadă că cimentu-i laş.

Eu am rămas doar c-o câmpie.
Şi văd cum se întinde peste tot.
E amorţită, dar tot ce îmi transmite mie
E că ar vrea sa fac ce pot
Ca s-o transform în veselie.

Şi-i zic:
“- Dar tu, câmpie, tu radiezi aşa frumos!
Căci sufletul în mine
E-ntr-o continuă stare de veselie!
Nu te schimba, cămpia mea cea verde!
Şi îţi promit că nimeni nu va pierde.
Şi îţi promit că voi vorbi cu vremea
Să îţi aducă primăvara înapoi.
Tot ce-mi doresc e să rămâi eternea
În sufletele oamenilor goi.”

Ce să-ţi mai fac, iubitul meu iubit?

Ne mai iubim noi oare?
De ne iubim, ce am păţit eu oare?
Ori nu mai văd, ori nu-mi mai simte pielea?
…
Ori s-a-ncheiat şi a venit tăcerea.

Ce e cu mine, iubitul meu iubit?
De ce simt oare că astăzi n-am trăit?
Ce dans să practic, să mă tratez de tine,
Când ştiu că orice-aş face, chiar să dansez, nu-i bine?
Ce să mai cânt ca să te şterg din minte?
Căci niciun vers tratarea nu-mi promite.
Ce să-ţi mai fac să pleci frumos, cuminte?
Ce să-ţi mai fac?

Eu te-aş iubi fierbinte..

Ce să-ţi mai fac, iubitul meu iubit,
Dacă-ntre noi azi toate s-au sfârşit?


P.S: Gândurile ei în cuvintele mele.

Hai, transformă-te în picături de apă!

Hai, transformă-te în picături de apă!
Căci dacă nu mă uzi, sufletul îmi crapă!

Şi ştiu că dacă o vei face
Te ve topi pe pielea mea ce zace
Fierbinte, lipită de un os,
Tapată cu mii de mângâieri pe post
De alinare, dacă vrei.
Dar nu-s decât gesturile tale,
Gesturile unei picături de ploaie.

Sunt egoistă, dar tot aş vrea
Să te absoarbă fiinţa mea.
Sunt egoistă, dragul meu
Ori draga mea,
Căci trupul meu e laş
Şi nu îl pot trata.

Nu te gândi că aş putea
Să mai trăiesc în cazul în care
Mi-ai îndeplini dorinţa.
N-aş putea, căci eu sunt foc;
De m-ai atinge, aş muri pe loc.

Eu sunt foc, iar tu eşti apă.
Ne-am putea iubi vreodată?