Câmpia mea cea verde

Mă uit pe geam şi văd cât de frumos e-afară.
Oh, Doamne! Nu pot să cred că nu e primăvară.
Cum norii albi sunt astăzi mai aproape,
Eu îi privesc; mă pierd în ei şi-ajung departe.

Îi simt mai moi ca niciodată,
Iar eu mă pierd printre fineţea lor;
N-aş vrea să plec de-aici vreodată.
Aş vrea să mă transform, să fiu un nor.

De sus, lumea e verde toată.
A dispărut puţinul gri
Ce închidea mai altădată
Culoarea simplă de câmpii.

A dispărut şi fumul care
Uşor, uşor te ameţea;
Te răsucea şi-apoi pleca în zare
Şi pe toţi norii-acoperea.

Au dispărut tavanele înalte
De la imensele construcţii din oraş.
Au dispărut ori au fugit în altă parte
Şi-au dat dovadă că cimentu-i laş.

Eu am rămas doar c-o câmpie.
Şi văd cum se întinde peste tot.
E amorţită, dar tot ce îmi transmite mie
E că ar vrea sa fac ce pot
Ca s-o transform în veselie.

Şi-i zic:
“- Dar tu, câmpie, tu radiezi aşa frumos!
Căci sufletul în mine
E-ntr-o continuă stare de veselie!
Nu te schimba, cămpia mea cea verde!
Şi îţi promit că nimeni nu va pierde.
Şi îţi promit că voi vorbi cu vremea
Să îţi aducă primăvara înapoi.
Tot ce-mi doresc e să rămâi eternea
În sufletele oamenilor goi.”