Let's Do It, Romania!

  

Tu ce vei face pe 25 septembrie?

Apocalyptica - Nothing else matters.

Cosmar.

Pana si sfarsitul lumii incepe cu tine.

 

Cred ca incercam cumva sa te sabotez, incercam sa te torturez. Si doream ca tortura ce aveai sa o primesti, sa fie dura, chiar foarte dura. Aceea era chiar ultima zi. Ultima zi in care puteam sa rad, sa cant, sa vorbesc, sa merg, sa iert, sa iubesc, sa imbratisez, sa sarut, sa alint, era acea ultima zi in care as fi facut orice-mi trecea prin cap, as fi facut tot ce am vrut sa fac vreodata, dar teama, prostia, timpul mi-au pus piedica. Era ultima zi in care aveam sa respir, ultima zi din viata mea. Simteam ca sunt singura in mainile celorlati, cand de fapt toti eram singuri in mainile destinului. Si cu toate ca eram cu totii singuri, eram impreuna in asta.

 Asta se intampla intr-o zi de miercuri, intr-o zi nenorocita de miercuri. Aveam sa te intalnesc in acelasi Copou, pe aceeasi banca albastra, langa acelasi cer indragostit. Si zic ca era o zi nenorocita, si bine zic. Copoul ala nu mai semana a Copou, era un fel de chestie pustie, care devenise din senin un spatiu aglomerat, cu oameni traumatizati, speriati, oameni care nu stiau cum sa-si apare copii, oameni disperati sa-si salveze vietile, persoane care plangeau cu lacrimi de durere, copii care nu intelegeau ce se petrece in jurul lor, familii prabusite, mame sufocate de atata grija, tatici ce aveau sa-si imbratiseze fetitele si baieteii pentru ultima data. Imaginea asta-i prea dura pentru voi. Dar eu am trait-o cumva, am simtit-o.

Eram vesela din doua motive : aveam sa te intalnesc din nou, sa te intalnesc si sa nu-ti mai dau drumul, caci trebuie sa-ti spun ca, in bratele tale simteam siguranta cum facea parte din  mine. Iar cel de-al II-lea motiv, cam stupid si fara sens, sincera sa fiu, aveam sa calatoresc in cer, sa vad tot ceea ce se ascundea dupa norii aia care mi-au fost alaturi in fiecare plimbare, care mi-au tinut de cald cumva, norii aia pe care i-am iubit pana la refuz.

Ma plimbam pe aleile atat de cunoscute persoanei mele, aleile ce le-am colindat impreuna, a caror piatra am tabacit-o tinandu-ne de mana ca doi nebuni. Mi-erau atat de aproape de fire, devenisera o parte din mine, o parte ce o indrageam nespus. Erau schimbate total, dar inca erau ele. Erau ca niste balnavi tintuiti la pat, bolnavi fara vina, bolnavi cu regrete si sperante. Cautam cu disperare in toata acea multime de nevinovati, un chip cunoscut, cautam un loc unde sa ma refugiez si sa plang pana ustura, un loc unde sa meditez, sa-mi pun gandurile in ordine, gandurile ce aveau sa nu mai existe in cateva ore de chin. Dar n-am apucat sa fac nici asta, caci doua maini lungi si reci mi-au strivit trupul cu o imbratisare. Era acel ceva ce imi lipsea inca de cand se dizlipise de mine. Parea ca n-are de gand sa-mi mai dea drumul vreodata, parea ca e lipit de jacheta mea verde, ca avea sa moara langa mine, si ca nu-i pasa asta. Dar toate erau niste iluzii. Aproape toate. Realitatea era ca exista, ca el era acolo, ca ale lui erau bratele lungi si subtiri. Si-mi era de ajuns si asta. M-am intors sau m-a intors, caci eram ametita, rapusa de o durere de cap criminala si de o emotie la fel de usturatoare, si i-am privit ochii. Nu gaseam pic de durere sau frica, nu percepeam cum de o persoana ca el isi poate pastra atat de elegant calmul. Cautam, cautam si cautam, dar devenea deja enervant. Voiam doar sa simt clipa, asa ca m-am refugiat din nou in bratele lui, m-am refugiat si am inceput sa plang fara motive, aparent.

Era ultima zi, si cu toate astea, el era acolo. Poate ca mintea mi se imbolnavise, poate ca il confundam, desi asta era cam exclus. Il stiam prea bine. Poate ca imaginatia mea sarise calul, il sarise si acum nu mai gasea solul. Mi-era greu sa cred ca nu aveam sa-l mai vad, ca pur si simplu voi muri, si ca odata cu mine vor muri miliarde de oameni. Mi-era greu sa accept ca mama si tata nu vor mai fi, sau ca vor fi, dar nu aici, nu pe Pamant, nu langa mine. Greseam ca-mi inchipuiam una ca asta. La naiba ! Vom fi impreuna in ceruri. Si totusi mi-era extrem de greu. Nu puteam, sau mai bine zis, nu voiam sa plec de aici, sa parasesc Pamantul, sa las in urma tot ce am avut atata timp, sa dau, intr-un fel, cu piciorul la tot. Nu eram in totalitate de vina. Stiam, dar degeaba.

Mai era o problema. Stiam ca aveam sa murim, dar nu stiam cum. Poate sufocati, inecati, sau poate in flacari. Iar daca era sa aleg, as fi ales exact aceeasi metoda prin care am si murit. Focul.

Ma gandeam la prea multe, in prea putin timp, asa ca am abandonat totul si m-am calmat. Credeam ca sunt calma, dar eram mai agitata decat mi-am inchipuit vreodata ca as putea fi. Si am decis sa te privesc din nou, caci prea mult timp nu mai aveam. Erai tuns. Si aveai prea putine motive si argumente ca sa-mi explici. Si chiar daca ai fi incercat asta, probabil ca te-as fi oprit. Nu era momentul potrivit sa-mi explici de ce te-ai tuns. Si nu avea sa mai fie niciodata.

Incercam sa fac ceva, si inca incerc sa-mi dau seama ce voiam. Ma priveai insistent, cu zambetul pe chip, si parca-mi spuneai : « Prostuto, termina ! Va fi bine ! » Cred ca ma zbateam ca un peste pe uscat, ma crizam, caci nu mai aveam timp de nimic. Iar in timpul ramas, ma smiorcaiam ca o idioata, in loc sa profit. Nu-mi pare rau, totusi, caci am lasat sa decurga totul normal. Nu m-am opus, n-am incercat sa fiu ceva ce n-am fost niciodata, si anume, o persoana calma, mult prea calma.

Tu incercai sa ma linistesti, voiai sa ma saruti. Te apropiai usor de mine, iar eu asteptam. Asteptam momentul perfect sa te opresc, sa-ti acopar buzele cu palma ce-mi tremura. Asa am facut, caci iubesc sa fac asta. Sa te opresc, sa te dezamagesc, sa te fac sa-ti pui intrebari, si apoi sa –ti sar in brate si sa-ti spun ca a fost doar o gluma proasta de-a mea. Poate ca in momentul ala, gluma mea proasta era cea mai rea idee, dar nu-mi trecea nimic prin cap. Gandeam ca fac ceva bun, ca incalzesc atmosfera, dar ma prosteam si atat. Ma prosteam si nu rezolvam mare lucru. Si toate astea pana cand mi-am dat seama ca e un joc prea riscant, unul prostesc, asa ca te-am sarutat eu pe tine. Pun pariu ca-ti puneai mii de intrebari. Probabil ca nu ma mai recunosteai, dar sincera sa fiu, nici eu nu ma mai recunosteam. Faceam lucruri pe care nu le doream cu adevarat. Si totul era o pierdere de timp, o pierdere din timpul acela pretios.

Eu niciodata n-am crezut ca timpul e chiar atat de pretios. Chiar n-am crezut vreodata. Caci mereu mi-am zis ca am timp si maine, poimaine. Uite ca sosise momentul cand nu mai exista o zi de maine sau poimaine. Si era destul de dura realitatea, chiar foarte dura.

Incepeai sa simti adrenalina cum iti intra sub piele, incepeai sa te vaiti, sa suferi, incepeai sa-ti dai seama ca ala e sfarsitul, ca toata povestea aia n-o sa aiba vreodata vreo continuare. Imi parea bine, intr-un fel. Incepea sa devina enervant calmul tau. Imi simteam capul greu, presat de mainile tale dreptunghiulare, asimetrice, reci. Imi dadeam seama ca urmeaza sa-mi soptesti ceva, sa-mi soptesti ceva ce nu voi uita niciodata, chiar de-as muri. Simteam conturul buzelor tale pe lobul urechii mele. « Suna egoist, dar stiu ca fara tine, nu pot trai decat in alta lume » Tremuram din orice incheietura, pana cand m-am ascuns din nou in bratele lui. Nu voiam din ruptul capului sa se termine. Mi-as fi dorit ca acea clipa sa dureze o eternitate. M-as fi impacat cu ideea de a fi tot timpul miercuri, iar cerul sa fie negru, Copoul un haos, aleile niste bolnavi, dar nu m-as fi putut impaca cu ideea ca… ca nu vei mai fi, ca nu voi mai fi.

Eram inconjurata de atatia neintelesi, de atatea bocete, de mii si mii de lacrimi, eram inconjurata de un haos din care incercam cu disperare sa ies. Era imposibil, insa. Eforturile mele erau in zadar, erau eforturi care nu-si aveau rostul. Credeam ca daca ma voi ruga, voi realiza ceva. Credeam ca ma va auzi cel de sus, ca-si va face mila. Dar proast-am fost ca nu mi-am dat seama, ca rugaciunile mele si a celorlalti neintelesi trebuiau trimise demutl sus. Si abia in aceea clipa mi-am dat seama ca n-are niciun pic de adevar zicala: “Mai bine mai tarziu, decat niciodata.”.

Incepea sa devina liniste, si nu stiu din ce motiv. Gandeam pe atunci ca oamenii si-au dat seama ca nu mai au ce face, ca pur si simplu asa vor sfarsi. Dar eu mai aveam inca sperante, aveam speranta ca focul ce inconjura planeta noastra va ingheta candva, va ingheta odata pentru totdeuna. Eram idioata, daca puteam crede una ca asta. Eram o mare idioata.

Se zvonea ca exista o camera unde incap 12 persoane, si ca acele 12 persoane vor supravietui. Nu-mi faceam planuri, insa. Era imposibil sa fiu aleasa eu supravietuitoare. Nu aveam nimic bun, nimic. Si oricum nu eram sigura de existenta acelei camarute miraculoase. Imi puneam totusi intrebari. «Cum sa poti supravietui intr-o camera ? », « Cum sa accepti ca tu o sa mai traiesti, si restul o sa moara ? » Iar intrebarea asta imi dadea dureri de cap, sau mai bine zis, imi accentua durerea de cap, caci deja simteam cum capul imi plesneste.

Acea camera chiar exista, doar ca nu era ceea ce parea a fi. Nu era chiar deloc. Ma impingeai in ceilalti oameni, si-mi spuneai ca voi scapa, ca voi supravietui, ca nu voi muri odata cu tine. Ma dureau toate astea, dar probabil ca nu-ti dadeai seama. M-am oprit in fata unei cutii imense, galbene, care insa nu stiam din ce e facuta. Si mi-am dat seama imediat ca ceea ce era numita “camera miraculoasa” era chiar in fata mea. Totul s-a petrecut mult prea repede si n-am apucat sa-ti spun tot. M-ai imbratisat ca pentru ultima data, mi-ai sarutat fruntea si buzele si ti-ai dezlipit mana de a mea. Pur si simplu simteam ca mor usor, ca ma sting de durere, ca plec si te las, ca te abandonez ca o desceierata. Si n-am putut, n-am putut sa plec fara sa-ti spun ca te iubesc, si ca n-o sa te iert niciodata pentru ceea ce ai facut. Si n-am primit decat un zambet, un micut zambet, pe care il pastrez si-acum in privire. Nu-mi dadeam seama, dar plangeam cum n-o mai facusem vreodata. Ma usturau ochii si plamanii, dar nu-i simteam. Nu-mi vedeam rostul. Ce sens mai are sa fiu cand restul sunt morti ? Ma zbateam si ma luptam cu lacrimile mele pana am intrat in camera aia nenorocita, intunecata, cu mai putin oxigen decat exista afara, plina de copii ce aveau sa devina orfani. Era o camera unde incapeau mai mult de 12 persoane. Asta era cert. M-am asezat pe o bancuta, langa alti 6 neintelesi. Era langa mine, puteam sa jur ca era langa mine. Era ea, surioara mea cea scumpa, care niciodata n-a contat mai mult ca in acea clipa. Plangea, dar nu la fel de tare cum o faceau restul. Pe cand eu…ma inecam in propriile-mi lacrimi. Cred ca era timpul sa o consolez eu pe ea, sa-i spun ca va fi bine, desi nu credeam nici macar o boaba din ce ziceam, sa-i alin cumva durerea. Ma gandeam cum sa incep, cum sa-i spun, ma gandeam cum sa o mint cat mai frumos. Si n-am apucat sa fac nici asta, caci ea ma prinse in brate si-mi sopti : «Te iubesc ! ».

Poate sunt momente cand crezi ca simti durerea asa cum e ea, ca n-ai scapare, ca pur si simplu te sfasie, momente in care crezi ca ceva mai rau de atat nu exista. Dar te inseli. De fapt cea mai mare durere e aceea care iti tortureaza inima, cea care ti-o mananca din mijloc, care te face sa vrei sa mori exact in acea clipa, sa mori odata pentru totdeauna. Si am simtit durerea asta pe bancuta aia de lemn. Am simtit ca n-are sens sa ma opun ei, caci ma va distruge orice as incerca.

Intrasem in iad, de fapt. Intrasem si nu mai aveam vreo scapare. Focul probabil ii omorase pe cei de afara si acum ne zambea noua. Vedeam cum unul cate unul luau foc, la propriu. Vedeam cum ard hainele de pe ei, vedeam cum imi vine randul. Incetasem sa mai plang, caci stiam ca sfarsitul e aproape, stiam ca avea sa se termine si ca voi ajunge undeva unde-mi va fi bine. Ma gandeam cum ar fi fost ca el sa nu fie, ca ea sa nu fie. Imi puneam mii de intrebari si ma enervam caci nu gaseam raspunsuri. Eram mult prea concentrata sa ma invinovatesc ca l-am lasat acolo, ca l-am parasit in flacari, ca i-am dat drumul la mana, mult prea concentrata sa ma gandesc cum va fi dupa toate astea, daca va mai fi ceva, si n-am vazut cum ea lua foc langa mine, cum se zbatea sa traiasca, sau sa moara mai rapid, cum ma implora sa o ajut cumva. Am inlemnit, am paralizat pentru cateva momente, pana cand am simtit cum ustura, pana cand am simtit-o pe pielea mea. Flacara isi facuse cuibusorul pe trupul meu, ma ardea si-mi venea sa zbier, sa urlu de durere. Dar mai tare ustura durerea din suflet.

Poate ca acea lumina, poate ca instinctul, poate ca Dumnezeu, poate ca el, poate ca ea m-au ajutat sa ies din infernul ala si sa scap de flacara ce-mi distrugea usor trupul. Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am reusit sa fac asta, nu stiu daca am facut-o eu, nu stiu, dar am supravietuit.

Eram intinsa in cenusa, langa cadavre, langa fum, langa pustiu, eram intinsa intr-un loc pe care nu-l recunosteam, pe care nu-l mai vazusem vreodata. Imi cautam calea, cautam un drum pe care sa o iau, cautam un semn de viata, caci singura eram in multimea aceea de morti, cautam un el si-o ea, cautam si n-aveam sa-i mai gasesc vreodata. Cadavre, resturi de cadavre, cadavre, resturi de cadavre. Asta era tot ce exista in jurul meu. Si-o liniste deplina, si-un cer de-un albastru deschis. Ori eram in iad, ori eram inca pe Pamant. Imi trageam palme in speranta ca ma voi trezi, dar inca aveam in minte toate clipele cu el, mai aveam inca in minte imaginile cu acei copii speriati si cu acei tatici din parculetul Copou. Acum nu mai era nimic, decat pustiu.

Incercam sa ma consolez si-mi spuneam ca voi muri candva, ca n-am cum sa rezist fara apa, mancare, ca voi innebuni de atata singuratate, ca ma voi sinucide, ca voi disparea naibii de pe fata planetei. Probabil ca tipetele mele disperate, gesturile-mi de om handicapat i-a trezit pe restul. Din acea mare de morti, de oameni fara suflet, s-a transformat intr-un haos ce nu doream vreodata sa-l mai aud. Semana izbitor de mult cu haosul prin care trecusem cu cateva zeci de minute inainte. Nu-mi explicam cum de poate fi totul adevarat. Imi spuneam ca totul face parte dintr-un cosmar, ca ma voi trezi la un moment dat si ca va fi totul bine. Dar cosmarul ala era realitatea. Eu eram acolo, restul de neintelesi erau acolo.

 Am inceput sa te caut ca o disperata, caci pe ea n-aveam sanse sa o mai vad vreodata. Murise in fata ochilor mei, in timp ce ma implora sa o ajut cumva, in timp ce stateam si o priveam nestiind ce sa-i fac. Te strigam, tipam la tine din toti plamanii, te chemam sa vii in bratele mele, dar nu-mi raspundeai. Zaceai in balta aia de sange, cu ochii spre mine, cu zambetul pe buze, cu inima oprita, cu un biletel in mana « Suna egoist, dar stiu ca fara tine, nu pot trai decat in alta lume. Te iubesc ! Adio ! »

La naiba ! Nu mi se poate intampla tocmai mie. Nu poti fi tocmai tu cel de jos, sau daca esti, nu ai murit inca. Ma prosteam si ma inecam pentru a nu stiu cata oara in lacrimi. Nu-mi gaseam locul langa tine, langa tine mort. Iti luam capul in maini si te imploram sa te intorci, sa revii langa mine, caci nu mai puteam, erau prea multe, prea multe pentru o zi de miercuri. M-am asezat langa tine in speranta ca ma vei simti si ca imi vei saruta fruntea, dar am sperat degeaba. Totul din mine era distrus. Nu intelegeam nimic, si nu cred ca voi ajunge vreodata sa inteleg mare lucru.

Am innebunit de atunci. Si-acum sunt nebuna. Caci atunci cand imi vii in minte, cand te asezi langa mine in somn, cand vii sa ma veghezi, mai moare cate ceva din mine, ma sfasie bucatica cu bucatica si ma lasa lata, jos, in balta ta de sange.

N-o sa-ntelegi vreodata ce-am simtit cand te-am vazut acolo, jos, n-o sa-ntelegi niciodata ce s-a intamplat in interiorul meu cand mi-ai dat drumul la mana si ai plecat ca sa nu te mai vad. N-o sa intelegi niciodata cat de tare doare sa ramai in viata si sa-ti doresti din tot sufletul sa mori, sa ajungi langa cei ce i-ai iubit cel mai mult. Iar pentru mine toate trebuie sa aiba un final. Si finalul e acesta. Voi veni catre tine, in lumea in care te-ai refugiat, ca sa nu ma faci sa sufar, voi veni si te voi certa amarnic ca m-ai parasit in haosul ala, ca m-ai lasat sa urlu dupa tine, ca m-ai facut sa ma simt singura in iadul asta. Si voi veni sa-ti spun ca am sosit si eu in cer, in iad, dar sunt in cer. Si poate ca-ti voi face cu mana din iadul meu in raiul tau.

P.S: Scuze pentru lacrimi. [R, A, A.]

P.S: Musumesc, D! [Pentru clip. ;;)] :o3