unde pupi, acolo trece/ leac băbesc

am vrut să te împac,

dar eu nu-mi găsesc cuvintele atunci când le caut;

ele mă găsesc pe mine de cele mai multe ori.

m-am gândit la supărarea ta ca la o rană deschisă:

când e proaspătă, nu o poţi atinge;

sângerează şi durerea e ascuţită,

iar palma caldă înzecit măreşte chinul.

acum că au trecut săptămâni,

iar rana ta se transformă într-o cicatrice,

aş vrea să-ţi spun că cel care ţi-a furat pozele,

nu ţi-a putut fura amintirile.

dacă o să cauţi bine,

o să găseşti în tine secvenţe pe care nici pozele nu le-au putut cuprinde.

suntem norocoşi, iubitule, căci amintirile cele mai frumoase

noi nu le fotografiem, ci le simţim.

poate gândul ăsta

şi sărutările mele

îti vor transforma cicatricea în mângâieri

introspecție/ apoi ascult

a mai rămas ceva din tine
ce nu a fost spus
și judecat de restul lumii?
mai este vreun adevăr
pentru care se sapă în tine
cu atâta înverșunare și nepăsare
- ei uită că sapă în carne vie -
de care să fii dezgolită?
mai crezi în speranță, în bunătate?
mai ales acum, când nu ți-a mai rămas nimic.
sau, de fapt, ce ți-a mai rămas?
la ce te gândești și cum te simți
când vorbele tale se transformă într-o bătaie de vânt
și se pierd fără să le prindă cineva
să le asculte, apoi să le-nțeleagă?

ce ți-a mai rămas în suflet?
mai ai loc în minte?

sufletul și mintea...
amândouă sub același acoperiș,
una secătuită, alta ghiftuită,
bănuiesc că depinde de fiecare în parte
care și cum...
și deși la o scară mult mai mică, proporțional vorbind,
cu sufletul și mintea e ca-n viață:
săracul e secătuit și bogatul ghiftuit.
niciodată n-o să existe o lume destul de egală pentru toți
și cred că ăsta e farmecul - sau unul dintre - vieții

oricum, spune-mi orice,
promit să te ascult

cea mai frumoasă zi

de asta mi-e teamă mie
- să nu uităm momente -
căci, mă întreb,
așa uită oamenii de ei?

De asta te fotografiez zilnic,
memoria mă mai lasă uneori.
Mi-e teamă să nu pierd vreo amintire cu tine
și să se împuțineze iubirea din mine
deși - mereu e un "deși" între noi -
nu voi uita nicicum
ziua cu 40 de grade, cu mâncare de la Mc...
Luasem cel mai greu examen
și ce frumos am sărbătorit,
cu vântul bătându-ne fețele,
pe geamul unui tren ce ne ducea unde voiam noi.

Îți amintești cum a stat timpul în loc atunci
și cum fericirea noastră s-a născut dintr-un lucru atât de mic?

despre oameni

oamenii sunt niște bile de plastilină

de diferite culori

și de diferite nuanțe

care se topesc la căldură

și împietresc la frigul de-afară;

care se combină și se recombină

până toți devin un tot.

O mare bilă de plastilină

pe care-o frămânți cu patos

între mâini

și-i dai o formă oarecare.

Oamenii sunt o bilă de plastilină

care-a alunecat din vis.

Și ce vis perfect era…

nevoie singulară

nu vreau de la tine nimic,

nimic material, palpabil, fizic,

decât pe tine.

dă-mi liniștea s-adorm,

la fel cum în acea noapte,

în cortul nostru, în vârful muntelui,

îmbrățișați de frig în vară,

atât de sincer și de firesc,

n-aveam nevoie decât unul de altul

înainte de toate

din fiecare vis de-al meu

țâșnesc gânduri

ca niște brațe lungi

care mă cuprind

de jur împrejur

ca o vestă de salvare

care mă ține la suprafață

ca pe-o pană plutind pe-un ochi de apă albastră

ca irisul ochilor tăi

pe care în fiecare noapte-i visez

ca pe-un gând interminabil

pe care-l am în fiecare noapte

înainte de-a adormi.

lângă tine.

ca pe ochii din cap

Auzisem că ai avea nevoie de niște unde mecanice,

să faci nu știu ce cu ele.

M-am pornit spre tine,

voiam să te iau la întrebări:

“ce, eu nu-ți ajung?”

Pe drum, mi-am dat seama

că ochii tăi mai au ceva

pe lângă toate elementele alea anatomice;

au albastru de la valuri.

Și-am înțeles nevoia ta de unde.

Și mi-am dat seama că ochii mei sunt atât de telurici,

că-și iau culoarea de la munte.

Dacă te-ai întrebat de ce n-am mai ajuns la tine,

să știi că instinctul m-a purtat, exact ca vântul,

către el.

Aveam nevoie de culoare-n ochi.

Dar stai liniștit,

nu degeaba te iubesc ca pe ochii din cap.