Lumină se-nfiripă

Dacă ar fi la mine-n așternut,

sub valurile mele verzi de falsă mătase,

să mă sărute pe frunte

și să-mi lase urme de lumină portocalie,

galbenă și gri…

să ne-mbrățișăm de nebuni

sub lumina difuză

și să mă privească cu-n singur ochi, 

să râdem

și să-mi spună că-s frumoasă... 

Apoi să-nchidem fără sfială ochii,

știind că oricând îi vom deschide

ne vom regăsi și ne vom povesti de vise;

Iar dimineața m-ar copleși de tristețe,

când,

deschizând ochii,

te-aș vedea depărtându-te de mine

și de așternutul meu... 

Dac-ai fi, lună, la mine-n așternut,

Să mă săruți de noapte bună…

Rațiunea mi-e zdruncinată

Mi-ar plăcea atât de mult

să mă desprind de mine uneori, 

să mă împart în două de-al de mine, 

să exist, să fiu la puterea a doua. 

Prima parte să fie conștientă 

doar de existența celeilalte,

iar cea de-a doua, doar de prezența

primei părți. 

Mi-ar plăcea ca atunci când m-aș împarți,

să mă doară atât de tare, 

încât să nu-mi mai doresc asta vreodată! 

Să mi se rupă oasele, 

mușchii să mi se despice-n fibre,

neuronii să-și piardă toate impulsurile,

iar trupul meu să-și piardă sufletul.

Plină de goliciune să devin, 

ca o foaie albă, mereu pregătită 

pentru gândurile nebunilor, 

așa și eu, mereu pregătită să fiu remodelată.

Mi-ar plăcea să mă văd distorsionată, 

corpul meu să nu respecte vreo regulă, 

să am linii de înaltă tensiune în locul degetelor 

și lumini în locul ochilor!

Mi-ar plăcea, în fapt, mai mult ca orice, 

nu doar să supraviețuiesc,

ci să trăiesc după regulile nebunilor, 

ale poeților și-ale naturii!

Mi-ar plăcea să mă autodistrug 

și să mă recompun într-un alt spațiu,

într-o altă existență, să fiu altceva,

ceva ce nu se cunoaște, nu se simte, 

nu se vede, nu se aude, 

ceva ce nu există încă!