Banca era de-un galben puternic,
iar liniștea n-o pot descrie nici măcar acum;
era o antiteză perfectă
pe care n-o mai întâlnisem niciodată.
- poate nici nu existase vreodata –
Mâinile mele tremurau,
parcă imitau necontrolate frunzele teilor.
Nu-mi amintesc dac-am vrut eu să le opresc,
Dar s-au oprit; și-atunci nici frunze nu cred că
mai erau.
Lângă mine nu era nimeni, erau doar cuvinte,
însă tăceau. Cred că de-asta era liniște.
Voiam să-mi amintesc totuși cum se aud
și le-am dat un ghiont.
Pentru că asta-mi amintesc foarte bine,
Când au început cuvintele să se audă,
au început și mâinile să-mi tremure.
