Nu ştia ce avea să urmeze, dar instinctul îi şoptea că va fi bine. Ajunse în faţa unei uşi demodate, maro, însă cu o clanţă argintie nouă. Se opri şi clipi de câteva ori, privi în jur, după care-şi luă inima-n dinţi şi ciocăni cu două degete în uşă. Apăsă în jos clanţa, împinse uşa greoaie şi păşi în încăperea ce se ascundea după acea bucată de lemn maro. Era o cameră luminată, cu pereţii pictaţi în portocaliu, cu multe tablouri ce aveau culoare primară verdele, o cameră primitoare de altfel. Într-un colţ, ascunse parcă, îşi duceau veacul câteva zeci de teancuri de ziare ce se înălţau până-n tavanul înalt, ameţindu-te.
- Uuuuu! O colecţie impresionantă! şopti Em uluită.
- Deci îţi place... grăi tipul ce se află după biroul din mijlocul încăperii, în timp ce trăgea dintr-o pipă. Era atât de scund, încât abia i se zărea capul cel rotund printre mormanele de foi şi foiţe ce se aflau pe biroul respectiv. Expresia feţei sale îţi dădea totuşi de înţeles că e un om de treabă, doar puţin mai mic de statură.
- Uoouuu! exclamă Em când zări piticul în faţa ochilor săi. Îmi... Ăăă.. îmi cer scuze! Nu v-am observat.
- Calmeaza-te, domnişoară! E firesc... Înălţimea mea e de vină.
- Da, doar că... şi-şi înghiţi cuvintele.
- Ei, cu ce te pot ajuta? Bănuiesc doar, că nu eşti aici ca să inspectezi această minunată colecţie.
- Da, aşa-i. Am venit pentru un post de redactor. Aş vrea să ştiu de ce acte am nevoie pentru un interviu, sau... – vocea îi tremura într-un mod copilăresc, iar gândurile o luaseră razna. Parc-ar fi fost pe repeat: „La naiba! La naiba! La naiba!” era tot ceea ce neuronii Emei puteau să “zică”.
- Eşti pasionată de chestia asta, sau o faci doar pentru bani, doar pentru că se câştigă bine? Întrebă bărbatul cu o oarecare urmă de îndoială.
- Ambele! spuse Em fără să se gândească o clipă.
- Apreciez sinceritatea ta. Chiar îmi plac oamenii sinceri. Cred că avem multe de discutat... – şi-şi aruncă privirea ce ascundea mii de întrebări către Em-
- Ema, Em! dezvălui aceasta.
- Cred că avem multe de discutat, Em! Te rog, ia un loc.
- Mulţumesc!
- În primul rând aş vrea CV-ul tău, apoi discutăm.
Em începu să scotocească în geantă dosarul de carton, în timp ce-i zâmbea frumos domnului.
- Imediat. zise ea.
- Nu te grăbi, ai tot timpul din lume. Şi eu îl am.
- Mulţumesc, dar bănuiesc eu că aveţi şi alte lucruri mult mai importante de făcut, decât să mă aşteptaţi pe mine. Puţină grabă nu strică.
- Dacă zici... bolborosi bărbatul în timp ce schiţă un zâmbet.
Părea amuzat de fiecare gest al fetei, probabil o credea o zăpăcită, o aeriană şi o împiedicată, şi nu că n-ar fi fost. Luă între degete dosarul, îl deschise, îl răsfoi timp de cinci minute, timp în care emoţiile Emei ajunseseră la cote maxime, şi zise:
- Bogat CV! păru încântat acesta. Chiar foarte!
- Mulţumesc! Deci m-aţi putea programa pentru un interviu?
- Nu, aici nu e chiar aşa...
Em simţea cum inima-i bătea din ce în ce mai tare, iar sângele-i urca până în creier, şi când ajungea acolo: „BUUUM!”. „Cum adică?!” îşi zise nervoasă în sine.
- Ştii, cred că o să-ţi ofer o şansă. Vreau să văd ceva concret, cum te descurci. Vreau să văd talentul din tine, Em! Iar dacă în momentul ăsta de gândesşti la bani, stai calmă! Vei fi mulţumită. Doar fa-o! Fii cea mai bună!
- Mulţumesc! Vă mulţumesc, domnule!
- Uite! Aici ai programul după care vei lucra. Mergi jos, unde se pot da anunţuri în ziar, undeva unde scrie mare U2 şi roag-o pe domnişoara de acolo să-ţi dea o carte de vizită. În cazul în care ai vreo problemă, suni şi…
- Aşa voi face! Mulţumesc din nou!
- Ai grijă! Pe mâine!
- La revedere!
Ce altceva şi-ar fi putut dori? Cum să-şi stăpânească emoţiile ce îi cuprinseră trupul de-a-ntregul? Şi cum să plângă ea? Ea, Ema?! Dura de ea? Afişă un zâmbet adevărat, construit parcă din toată fericirea ce-i încălzea trupul în acele clipe, şi şopti: “O mică lacrimă nu strică.” şi lăsă picătura din colţul ochiului să se prelingă peste obrazul roşu. Coborî cu atenţie treptele şi se îndreptă către ghişeul U2. Ridică privirea şi încetini. Clipi de cinci-şaşe ori, crezând că i se pare, şi-şi azvârli ochii din nou către ceea ce-i încetinise pasul. „E ăla!” bombăni dânsa încântată. Ăla fiind nimeni altul decât Petru. Îmbrăcat frumos, destul de elegant, acesta stătea nemişcat la coada ce se afla în faţa ghişeului U2. Într-acolo se îndrepta şi Em, în timp ce-i examina posteriorul. Când ajunse aproape de el, Em îl scană din cap până-n picioare până ce ajunse la o concluzie: „Miroase bine tipul! Probabil asta e o nouă metodă de a agăţa. Hmm, nu-ţi iese!” zâmbi ironic şi lung, după care îşi aţinti din nou privirea către posteriorul lui: „Chiar drăguţ!”
Urmează...
miercuri, 29 decembrie 2010
miercuri, 22 decembrie 2010
Em*
Curiozitatea îi măcina fiecare părticică a corpului, începând cu şuviţele castanii, umerii laţi şi albi, până în vârful degetelor de la picioare. Privirea îi era aţintită asupra acelei noi descoperiri, iar sinapsele le ordonau degetelor să joace pe măsuţa de cafea, într-un ritm alert.
În timp ce se delecta cu imaginile ce-l aveau în prim-plan pe tipul ce-şi sorbea cafeaua pe balcon, se întrebă : „Shit! Em, eşti nebună?” Dar după ce analiză cele gândite, realiză că nu era nimic grav în ceea ce făcea. Îl privea şi doar atât, şi nu credea că asta ar putea să însemne „violarea intimităţii”. Îşi zise : „La naiba! Dacă nu vrea să fie văzut de nebuni, să-şi ţină geamul închis!”
Petru, tipul de pe balcon, un tânăr de 21 de ani, iubea tot ceea ce însemna fotografia. Pasiunea sa luase naştere la vârsta de 14 ani, când, de Crăciun, primi primul său aparat de fotografiat. Petru era un bărbat bine făcut, dar care nu frecventa sala, aşa cum credea Em. Probabil că cei trei ani petrecuţi pe terenul de handbal îşi puseseră amprenta, ceea ce îl făcea să pară un om dur, fără sentimente, fără scrupule. Hmm, dar nici pe departe aşa ceva.
Dânsul era inteligent şi elegant în comportament, îşi iubea viaţa mai mult decât orice, iar o zi fără să zâmbească – ar fi spus el – e ca o prăjitură fără zahăr. Locuia de doi ani, singur, în apartamentul cu numărul 7, şi asta pentru că el nu avea fraţi sau surori, iar relaţia sa cu părinţii nu era tocmai strălucită. Toate ca toate, dar principalul motiv pentru care locuia singur era acela că dorea să fie independent. Acesta nu urmase vreo facultate, dar lucra drept fotograf la o agenţie de modelling. Banii pe care îi câştiga nu reprezentau o avere, dar îi ajungeau pentru a-şi plăti datoriile şi îi rămâneau şi de cheltuială. Se gândise de câteva ori să ia pe cineva în gazdă, dar de fiecare dată renunţă la idee din simplul motiv că niciodată nu îl încântase atât de mult ideea de a locui cu cineva necunoscut. Lucrurile aveau să se schimbe, şi chiar radical. Dar cine avea să ştie? Şi ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut cineva ce avea să se întâmple?
Em se ridică de pe scaun după vreo 10 minute în care scrumiera se umpluse cu mucurile de Kent. Îşi mai aruncă o singură dată ochii către balconul lui Petru pentru a-i observa trăsăturile vizibile de la distanţa respectivă, şi trânti geamul, care scoase acelaşi zgomot enervant, ca întotdeauna. Îi părea deplasat faptul că era încântată, atât de încântată de ceea ce făcuse, aşa că îşi propuse să mai încerce asta, atât timp cât îi provoca o stare continuă de bine. Em făcu o pasiune din a-l urmări pe Petru în fiecare seară şi a se amuza pe seama lui. Voia să creadă că îl consideră un ratat, că e un nimic cu muşchi şi pătrăţele, că e doar un „super-tip”, ca toţi ceilalţi „super-tipi”, dar inima îi dicta altceva. Vocea inimii îi şoptea că e chiar simpatic, că e un tip de treabă, care poate fi prietenul oricui.
Zilele curgeau cu viteza melcului, tristeţea din sufletul Emei se accentua din ce în ce mai mult şi totul, totul plecase de la scrisoarea din plicul roşu. „Cele mai urâte şi negre veşti vin în plicurile roşii” – gândea Em, aşa că la fel simţi şi în dimineaţa în care găsi plicul căzut în faţa uşii, plic pe care scria mare, cu caractere de 18 : „DESTINATAR :” şi pe un rând mai jos : „Stancu Emanuela”. Ridică plicul, îl frământă între degete, îl examină îndeajuns şi rupse un colţ roşu, colţul stâng, după care desprinse în două foaia de hârtie. Găsi o altă filă – albă – îndoită în patru, aşa că se grăbi să-i afle conţinutul. Sângele îi pulsa cu putere prin vene, urca până la creier şi se întorcea spre mâinile ce ţineau captivă acea foaie de tip A4. Clipi de câteva ori, îşi luă inima în dinţi şi ordonă degetelor să despăturească coala.Îi sări în ochi un singur cuvânt îngroşat, înmuiat în cerneală neagră, lipit spre finalul scrisorii : „RESPINSĂ”. Era clar! Ceva nu era bun, dar ce? Emoţia îi izbea inima dintr-o parte-ntr-alta, ceea ce o determina să respire într-un ritm alert. “RESPINSĂ” era tot ceea ce vedea. Îşi adună forţele, le focaliză într-un punct, îşi clăti ochii şi-şi scutură capul, în speranţa că ceea ce văzuse nu fusese decât o iluzie, şi-şi aruncă din nou ochii către scrisoare. Începu să citească cu o voce tremurătoare fiecare cuvânt, şi cu fiecare rand citit simţea că se prăbuşeşte cu capul de asfalt, şi că numeni nu-i sare-n ajutor. Dorinţa sa de a se angaja ca redactor al unui ziar se nărui exact în acea clipă. De unde bani pentru facultate? De unde bani pentru toate datoriile, de unde?!
De când primise acea veste oribilă, zilele Emei deveniseră un calvar. Nu găsea o rezolvare a acelei probleme, simţea că orice încerca să facă era în zadar. Simţea că lupta cu morile de vânt, şi în final cădea lată, fără niciun rezultat. Avea de gând să-şi revină, îşi propusese să încerce la un alt ziar. Sau… oricum, nu avea de gând să lase treburile neterminate. Dar dacă ajunsese în stadiul de a face o pasiune din a se uita pe balcon la un tip, era semn că nu mergeau toate conform planului.
Luni, Em se trezi cu două ore mai devreme decât o făcea de obicei. Îşi făcu o cafea tare, dar pe care o consumă fără vreo ţigară, ceea ce era al naibii de ciudat pentru ea. Aerisi camera, îşi făcu patul cel bej, împături hainele ce erau aruncate peste tot în cameră şi începu să-şi calce o fustă neagră, singura fustă pe care o avea şi pe care o purtase o singură dată, la înmormântarea Deliei, în urmă cu 4 ani. Aşa cum îşi propusese, nu avea de gând să lase neterminată treaba ce-i măcina neuronii, treaba ce reprezenta o sursă zilnică de stres. După cinci minute în care încercă să calce fusta câ mai bine, intră în baie şi-şi clăti faţa cu apă rece, iar apoi îşi perie dinţii. Părea o altă fiimţă Ema, una ordonată, cu scopuri clare-n viaţă, ceea ce însemna că ea chiar putea fi un om responsabil, dar totul ţinea de voinţa sa.
La 09:11 a.m, Em ieşi pe uşa locuinţei sale, fiind încălţată cu o pereche de tocuri ce o faceau să pară că e o tânără elegantă. Îşi mişca trupul încet, adoptă un zâmbet clasic şi o privire pătrunzătoare şi se îndreptă către redacţia ziarului “Clasic”, singura variantă neîncercată până-n acel moment. Gândurile-i erau într-o ordine dezordonată, iar mâinile îi tremurau cu fiecare secundă ce trecea, din ce în ce mai tare. Şi cu toate astea, chipul său masca neliniştea ce o cuprindea din ce în ce mai mult. După 20 de minute petrecute în aerul rece al dimineţii de luni, Em păşi cu fruntea sus în redacţia ziarului. Deşi păşi cu dreptul, se împiedică de prima treaptă ce ducea spre biroul de angajări, ceea ce facu ca toate privirile să fie aţintite asupra sa. “Perfect e! Parc-aş fi o oaie neagră printre oi albe.” constată Em. Îşi fixă din nou trupul şi zâmbetul, care era mai puţin observabil de această dată şi înaintă pe scările ce se iveau în faţa ei.
Urmează...
În timp ce se delecta cu imaginile ce-l aveau în prim-plan pe tipul ce-şi sorbea cafeaua pe balcon, se întrebă : „Shit! Em, eşti nebună?” Dar după ce analiză cele gândite, realiză că nu era nimic grav în ceea ce făcea. Îl privea şi doar atât, şi nu credea că asta ar putea să însemne „violarea intimităţii”. Îşi zise : „La naiba! Dacă nu vrea să fie văzut de nebuni, să-şi ţină geamul închis!”
Petru, tipul de pe balcon, un tânăr de 21 de ani, iubea tot ceea ce însemna fotografia. Pasiunea sa luase naştere la vârsta de 14 ani, când, de Crăciun, primi primul său aparat de fotografiat. Petru era un bărbat bine făcut, dar care nu frecventa sala, aşa cum credea Em. Probabil că cei trei ani petrecuţi pe terenul de handbal îşi puseseră amprenta, ceea ce îl făcea să pară un om dur, fără sentimente, fără scrupule. Hmm, dar nici pe departe aşa ceva.
Dânsul era inteligent şi elegant în comportament, îşi iubea viaţa mai mult decât orice, iar o zi fără să zâmbească – ar fi spus el – e ca o prăjitură fără zahăr. Locuia de doi ani, singur, în apartamentul cu numărul 7, şi asta pentru că el nu avea fraţi sau surori, iar relaţia sa cu părinţii nu era tocmai strălucită. Toate ca toate, dar principalul motiv pentru care locuia singur era acela că dorea să fie independent. Acesta nu urmase vreo facultate, dar lucra drept fotograf la o agenţie de modelling. Banii pe care îi câştiga nu reprezentau o avere, dar îi ajungeau pentru a-şi plăti datoriile şi îi rămâneau şi de cheltuială. Se gândise de câteva ori să ia pe cineva în gazdă, dar de fiecare dată renunţă la idee din simplul motiv că niciodată nu îl încântase atât de mult ideea de a locui cu cineva necunoscut. Lucrurile aveau să se schimbe, şi chiar radical. Dar cine avea să ştie? Şi ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut cineva ce avea să se întâmple?
Em se ridică de pe scaun după vreo 10 minute în care scrumiera se umpluse cu mucurile de Kent. Îşi mai aruncă o singură dată ochii către balconul lui Petru pentru a-i observa trăsăturile vizibile de la distanţa respectivă, şi trânti geamul, care scoase acelaşi zgomot enervant, ca întotdeauna. Îi părea deplasat faptul că era încântată, atât de încântată de ceea ce făcuse, aşa că îşi propuse să mai încerce asta, atât timp cât îi provoca o stare continuă de bine. Em făcu o pasiune din a-l urmări pe Petru în fiecare seară şi a se amuza pe seama lui. Voia să creadă că îl consideră un ratat, că e un nimic cu muşchi şi pătrăţele, că e doar un „super-tip”, ca toţi ceilalţi „super-tipi”, dar inima îi dicta altceva. Vocea inimii îi şoptea că e chiar simpatic, că e un tip de treabă, care poate fi prietenul oricui.
Zilele curgeau cu viteza melcului, tristeţea din sufletul Emei se accentua din ce în ce mai mult şi totul, totul plecase de la scrisoarea din plicul roşu. „Cele mai urâte şi negre veşti vin în plicurile roşii” – gândea Em, aşa că la fel simţi şi în dimineaţa în care găsi plicul căzut în faţa uşii, plic pe care scria mare, cu caractere de 18 : „DESTINATAR :” şi pe un rând mai jos : „Stancu Emanuela”. Ridică plicul, îl frământă între degete, îl examină îndeajuns şi rupse un colţ roşu, colţul stâng, după care desprinse în două foaia de hârtie. Găsi o altă filă – albă – îndoită în patru, aşa că se grăbi să-i afle conţinutul. Sângele îi pulsa cu putere prin vene, urca până la creier şi se întorcea spre mâinile ce ţineau captivă acea foaie de tip A4. Clipi de câteva ori, îşi luă inima în dinţi şi ordonă degetelor să despăturească coala.Îi sări în ochi un singur cuvânt îngroşat, înmuiat în cerneală neagră, lipit spre finalul scrisorii : „RESPINSĂ”. Era clar! Ceva nu era bun, dar ce? Emoţia îi izbea inima dintr-o parte-ntr-alta, ceea ce o determina să respire într-un ritm alert. “RESPINSĂ” era tot ceea ce vedea. Îşi adună forţele, le focaliză într-un punct, îşi clăti ochii şi-şi scutură capul, în speranţa că ceea ce văzuse nu fusese decât o iluzie, şi-şi aruncă din nou ochii către scrisoare. Începu să citească cu o voce tremurătoare fiecare cuvânt, şi cu fiecare rand citit simţea că se prăbuşeşte cu capul de asfalt, şi că numeni nu-i sare-n ajutor. Dorinţa sa de a se angaja ca redactor al unui ziar se nărui exact în acea clipă. De unde bani pentru facultate? De unde bani pentru toate datoriile, de unde?!
De când primise acea veste oribilă, zilele Emei deveniseră un calvar. Nu găsea o rezolvare a acelei probleme, simţea că orice încerca să facă era în zadar. Simţea că lupta cu morile de vânt, şi în final cădea lată, fără niciun rezultat. Avea de gând să-şi revină, îşi propusese să încerce la un alt ziar. Sau… oricum, nu avea de gând să lase treburile neterminate. Dar dacă ajunsese în stadiul de a face o pasiune din a se uita pe balcon la un tip, era semn că nu mergeau toate conform planului.
Luni, Em se trezi cu două ore mai devreme decât o făcea de obicei. Îşi făcu o cafea tare, dar pe care o consumă fără vreo ţigară, ceea ce era al naibii de ciudat pentru ea. Aerisi camera, îşi făcu patul cel bej, împături hainele ce erau aruncate peste tot în cameră şi începu să-şi calce o fustă neagră, singura fustă pe care o avea şi pe care o purtase o singură dată, la înmormântarea Deliei, în urmă cu 4 ani. Aşa cum îşi propusese, nu avea de gând să lase neterminată treaba ce-i măcina neuronii, treaba ce reprezenta o sursă zilnică de stres. După cinci minute în care încercă să calce fusta câ mai bine, intră în baie şi-şi clăti faţa cu apă rece, iar apoi îşi perie dinţii. Părea o altă fiimţă Ema, una ordonată, cu scopuri clare-n viaţă, ceea ce însemna că ea chiar putea fi un om responsabil, dar totul ţinea de voinţa sa.
La 09:11 a.m, Em ieşi pe uşa locuinţei sale, fiind încălţată cu o pereche de tocuri ce o faceau să pară că e o tânără elegantă. Îşi mişca trupul încet, adoptă un zâmbet clasic şi o privire pătrunzătoare şi se îndreptă către redacţia ziarului “Clasic”, singura variantă neîncercată până-n acel moment. Gândurile-i erau într-o ordine dezordonată, iar mâinile îi tremurau cu fiecare secundă ce trecea, din ce în ce mai tare. Şi cu toate astea, chipul său masca neliniştea ce o cuprindea din ce în ce mai mult. După 20 de minute petrecute în aerul rece al dimineţii de luni, Em păşi cu fruntea sus în redacţia ziarului. Deşi păşi cu dreptul, se împiedică de prima treaptă ce ducea spre biroul de angajări, ceea ce facu ca toate privirile să fie aţintite asupra sa. “Perfect e! Parc-aş fi o oaie neagră printre oi albe.” constată Em. Îşi fixă din nou trupul şi zâmbetul, care era mai puţin observabil de această dată şi înaintă pe scările ce se iveau în faţa ei.
Urmează...
marți, 14 decembrie 2010
Em.
Toamnă seacă şi atât. Panorama oraşului, sau cel puţin a străduţei respective, era una dezamăgitoare pentru orice privire, era un fel de colţ rupt dintr-o fotografie mâzgâlită, fotografie a unui mormânt. Vântul era şi el de aceeaşi seamă: aspru, rece, rece ca de toamnă. Iar sunetele provocate de acesta păreau a fi ţipetele unor copii.
Sus, în dreapta unui balcon a unui bloc de patru etaje din strada Zori, pe un scaun mic, de lemn, recent achiziţionat de la magazinul de mobilă din capătul străzii, cu privirea pierdută în gânduri mult prea sofisticate pentru a le înţelege chiar ea, femeia pufăia dintr-o ţigară, ultima din pachetul de Kent. În faţa sa zăcea o măsuţă de cafea, cu trei picioare asimetrice, de-un negru şters, pe care erau aşezate un plic roşu, deschis, care ţi-ar fi sărit în ochi chiar şi de la un kilometru distanţă, şi o scrumieră ciobită, plină de mucuri de ţigară, plină până la refuz. Termină şi cea din urmă ţigară şi pufni, ca şi cum şi-ar fi dorit ca nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată să nu se fi întâmplat.
Purta o pereche de blugi scurţi, albi, cu două buzunare laterale, în care obişnuia să-şi ţină nelipsitul telefon şi nelipsitele gume. La o primă privire ai fi spus că sunt de-un alb imaculat, când mica pată de cafea, realizată tocmai în acea dimineaţă, sfida această perfecţiune. În partea de sus purta un pulover de un albastru deschis, având mânicile suflecate, perfect pentru a simţi furia vântului.
Îşi aruncă picioarele amorţite peste măsuţa de cafea şi reuşi să o clintească, în timp ce plicul cel roşu fu luat de vânt şi aşezat pe trotuarul străzii. Reacţia sa de moment fu ca cea a unui ţânc ce-şi doreşte cu disperare să-şi convingă mama să mai rămână cu el in părculeţ:
- Stai! scoase ea un sunet răguşit, ca de o puştoaică de 19 ani, care ştie a fuma şi a consuma cafele zilnic, încă de la vârsta de 15 ani. Stai!
Îşă frecă mâinile de ochi ca şi cum abia se trezise din somn, făcu un semn din cap pentru a-şi aduna toate gândurile într-o ordine, şi se ridică de pe scaunul cel mic pentru a se îndrepta spre balustrada balconului. Se aplecă peste aceasta, conştientiză şi rosti câteva cuvinte, atât de încet, încât ea să fie singura capabilă să le audă:
- Ah, la naiba! Plicurile roşii aduc doar ghinion!
Îşi trase trupul înapoi, căci frigul o paralizase, trânti geamul, care scosese un zgomot de rutină pentru urechile fetei, sorbi ultima gură de cafea din căniţa uitată pe pervaz şi intră în camera ce dădea din balcon, singura cameră a acelei locuinţe. Televizorul bâzâia, fiind dat la volumul 49, bâzâia într-un hal greu de imaginat, încât fiecare sinapsă realizată, de la atâta zgomot, s-ar fi putut dezintegra la fel cum se descoase un pulover din lână. Luă telecomanda în mână şi aruncă în acesta cu ură. Impactul fu destul de puternic, încât bateriile de tip R3 ajunseră sub patul bej, nefăcut, pe care zăcea mormanul de rufe, rufe abia scoase din maşina de spălat.
Îşi trase perechea de pantaloni de training peste cei scurţi, îşi schimbă sutienul şi îşi puse cămaşa verde, peste care îşi luă un hanorac negru, se încălţă cu teneşii şi începu să scotocească printre foile unei cărţi, până ce dădu de o bancnotă de 10 lei. Îşi prinse părul cu elasticul cel negru şi ieşi pe uşa locuinţei, fără ca măcar să o închidă.
Em, prescurtare de la Ema, prescurtare de la Emanuela, era o puştoaică de 19 ani, fără prea multe scopuri în viaţă, fără prea multe idei şi vise, o simplă adolescentă încercată de prea multe probleme, încercată de prea multe ori. Ea era stundentă la Facultatea de Jurnalism din Kentucky, căci avea o pasiune aparte spre a pune cuvintele pe foaie într-un anume fel, încât să transmită sentimentul ce-ţi macină sufletul încă de la mijloc. Trăia într-o garsonieră, la etajul 3, singură, căci prieteni nu avea, iar singura sa soră, Delia, decedase în urmă cu 4 ani, fiind bolnavă de cancer. Delia era mai mică decât Em cu 3 ani, o diferenţă destul de însemnată, dar nu îndeajuns încât să facă relaţia dintre cele două să nu funcţioneze. E adevărat că cele două aveau vârste fragede, 12 respectiv 15 ani, dar asta nu însemna că nu erau destul de coapte la minte încât să realizeze ce distranţă avea să le despartă, să le despartă pentru totdeauna. Del, cum îi zicea Em, îşi găsi sfârşitul într-o zi de 15 august, cu două săptămâni înaintea zilei Emei.
Suferinţa pe care Ema o purta zi de zi în suflet, o determină să se apuce de fumat, văzând în asta o portiţă de evadare. Când aceasta realiză că e singură pe lume, încercă să-şi ia viaţa, dar eşuă. Această puştoaică nu apucă vreodată să-şi cunoască tatăl, întrucât acesta îşi părăsi iubita, mama celor două surori, în timp ce aceasta era însărconată cu Ema în şaşe luni. Iar Miriam, mama adolescentei, înnebuni odată cu decedarea fiicei sale mai mici, Delia.
Complet singură. Se zice că astfel de întâmplări sunt posibile doar în filme, sau doar în poveşti, dar viaţa, aşa cum e ea, e mult mai dură decât am vrea noi să fie...
Coborî în grabă scările, împinse cu forţă uşa blocului şi ieşi în stradă. Începu să picure, aşa că se grăbi să ridice plicul de jos şi să-l bage in buzunar, la căldură. Ezită însă. Ceva din adâncul ei o îndemna să citească conţinutul scrisorii, o rodea ceva în interior, şi părea că nu avea de gând să o lase în pace, până ce nu o va face. Mototoli între degete scrisoarea şi o băgă în buzunarul hanoracului. Probabil pentru a-şi stăpâni gândurile, aceasta trase şi fermoarul şi începu să o ia la pas către chioşcul din capătul străzii. Ploua din ce în ce mai tare, iar picăturile i se prelingeau pe chipul trist, apoi pe trupul slab, transformând-o într-o statuetă de apă. Intră în încăperea plină de pachete de ţigări şi sticle cu băuturi alcoolice şi ceru bărbosului ce se afla după teşghea:
- Un Kent...
- 11 lei. Altceva? întrebă vânzătorul.
Em privea dezorientată spre geamul pătraţos al încăperii şi scotocea cu mâna stângă în buzunarul drept banii pentru a plăti. Realiză că n-are decât cei 10 lei şi îşi trase o palmă peste faţă.
- Totul este bine, domnişoară? întrebă bărbosul.
- Da, doar ca am uitat că am doar 10 lei la mine. Revin imediat...
- Nu e nevoie. Mai treci pe-aici, nu-i aşa? O să-ţi achiţi atunci datoria.
- Mersi.
Îi zâmbi din politeţe tipului, se întoarse şi-şi zise în sinea ei: „Fir-ar! Iar am facut-o de oaie.” Păşi în ploaia demenţială şi începu să alerge disperată spre casă. Probabil că nici dacă ar fi participat la un concurs de păşit în bălţi nu ar fi reuşit să calce prin toate, aşa cum călcă în ele în cele două minuţele din drumul spre casă. Intră în apartament şi zvârli pachetul de ţigări pe pat. Intră în baie, îşi dădu hainele jos, le împachetă şi le trânti în maşina de spălat şi se băgă sub duşul fierbinte. Tremura din orice încheietură, şi simţea că nu se mai încălzeşte odată.
Dupa 10 minute ieşi din acea încăpere plină cu aburi şi-şi trase halatul cel roşu peste trupul ud. În timp ce-şi usca părul cu un prosop de bumbac, bolborosi: “Până şi el e roşu…”
Ceasul arăta deja 18:43, mare lucru afară nu puteai să zăreşti. Em se aşeză pe scăunelul din balcon, îşi deschise larg geamul [ploaia se oprise] şi începu să pufăie ţigară după ţigară. Privirea îi era aţintită asupra balconului din faţa sa. Îşi dădu seama că nu realiză vreodată de existenţa lui, şi îi fu curios acest lucru, întrucât stătea cu orele pe scăunel fără ca măcar să facă ceva. Poate că ăsta era un semn că mintea ei fugea mult prea departe, probabil că fugea în speranţa că se va detaşa naibii de toate problemele. Şi exact atunci îi zări silueta bine făcută, exact ca a unui tip de vreo 20-25 de ani care frecventează sala. Zâmbi ironic şi-şi zise: “Parcă toţi ar fi la fel...”
Urmează...
Sus, în dreapta unui balcon a unui bloc de patru etaje din strada Zori, pe un scaun mic, de lemn, recent achiziţionat de la magazinul de mobilă din capătul străzii, cu privirea pierdută în gânduri mult prea sofisticate pentru a le înţelege chiar ea, femeia pufăia dintr-o ţigară, ultima din pachetul de Kent. În faţa sa zăcea o măsuţă de cafea, cu trei picioare asimetrice, de-un negru şters, pe care erau aşezate un plic roşu, deschis, care ţi-ar fi sărit în ochi chiar şi de la un kilometru distanţă, şi o scrumieră ciobită, plină de mucuri de ţigară, plină până la refuz. Termină şi cea din urmă ţigară şi pufni, ca şi cum şi-ar fi dorit ca nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată să nu se fi întâmplat.
Purta o pereche de blugi scurţi, albi, cu două buzunare laterale, în care obişnuia să-şi ţină nelipsitul telefon şi nelipsitele gume. La o primă privire ai fi spus că sunt de-un alb imaculat, când mica pată de cafea, realizată tocmai în acea dimineaţă, sfida această perfecţiune. În partea de sus purta un pulover de un albastru deschis, având mânicile suflecate, perfect pentru a simţi furia vântului.
Îşi aruncă picioarele amorţite peste măsuţa de cafea şi reuşi să o clintească, în timp ce plicul cel roşu fu luat de vânt şi aşezat pe trotuarul străzii. Reacţia sa de moment fu ca cea a unui ţânc ce-şi doreşte cu disperare să-şi convingă mama să mai rămână cu el in părculeţ:
- Stai! scoase ea un sunet răguşit, ca de o puştoaică de 19 ani, care ştie a fuma şi a consuma cafele zilnic, încă de la vârsta de 15 ani. Stai!
Îşă frecă mâinile de ochi ca şi cum abia se trezise din somn, făcu un semn din cap pentru a-şi aduna toate gândurile într-o ordine, şi se ridică de pe scaunul cel mic pentru a se îndrepta spre balustrada balconului. Se aplecă peste aceasta, conştientiză şi rosti câteva cuvinte, atât de încet, încât ea să fie singura capabilă să le audă:
- Ah, la naiba! Plicurile roşii aduc doar ghinion!
Îşi trase trupul înapoi, căci frigul o paralizase, trânti geamul, care scosese un zgomot de rutină pentru urechile fetei, sorbi ultima gură de cafea din căniţa uitată pe pervaz şi intră în camera ce dădea din balcon, singura cameră a acelei locuinţe. Televizorul bâzâia, fiind dat la volumul 49, bâzâia într-un hal greu de imaginat, încât fiecare sinapsă realizată, de la atâta zgomot, s-ar fi putut dezintegra la fel cum se descoase un pulover din lână. Luă telecomanda în mână şi aruncă în acesta cu ură. Impactul fu destul de puternic, încât bateriile de tip R3 ajunseră sub patul bej, nefăcut, pe care zăcea mormanul de rufe, rufe abia scoase din maşina de spălat.
Îşi trase perechea de pantaloni de training peste cei scurţi, îşi schimbă sutienul şi îşi puse cămaşa verde, peste care îşi luă un hanorac negru, se încălţă cu teneşii şi începu să scotocească printre foile unei cărţi, până ce dădu de o bancnotă de 10 lei. Îşi prinse părul cu elasticul cel negru şi ieşi pe uşa locuinţei, fără ca măcar să o închidă.
Em, prescurtare de la Ema, prescurtare de la Emanuela, era o puştoaică de 19 ani, fără prea multe scopuri în viaţă, fără prea multe idei şi vise, o simplă adolescentă încercată de prea multe probleme, încercată de prea multe ori. Ea era stundentă la Facultatea de Jurnalism din Kentucky, căci avea o pasiune aparte spre a pune cuvintele pe foaie într-un anume fel, încât să transmită sentimentul ce-ţi macină sufletul încă de la mijloc. Trăia într-o garsonieră, la etajul 3, singură, căci prieteni nu avea, iar singura sa soră, Delia, decedase în urmă cu 4 ani, fiind bolnavă de cancer. Delia era mai mică decât Em cu 3 ani, o diferenţă destul de însemnată, dar nu îndeajuns încât să facă relaţia dintre cele două să nu funcţioneze. E adevărat că cele două aveau vârste fragede, 12 respectiv 15 ani, dar asta nu însemna că nu erau destul de coapte la minte încât să realizeze ce distranţă avea să le despartă, să le despartă pentru totdeauna. Del, cum îi zicea Em, îşi găsi sfârşitul într-o zi de 15 august, cu două săptămâni înaintea zilei Emei.
Suferinţa pe care Ema o purta zi de zi în suflet, o determină să se apuce de fumat, văzând în asta o portiţă de evadare. Când aceasta realiză că e singură pe lume, încercă să-şi ia viaţa, dar eşuă. Această puştoaică nu apucă vreodată să-şi cunoască tatăl, întrucât acesta îşi părăsi iubita, mama celor două surori, în timp ce aceasta era însărconată cu Ema în şaşe luni. Iar Miriam, mama adolescentei, înnebuni odată cu decedarea fiicei sale mai mici, Delia.
Complet singură. Se zice că astfel de întâmplări sunt posibile doar în filme, sau doar în poveşti, dar viaţa, aşa cum e ea, e mult mai dură decât am vrea noi să fie...
Coborî în grabă scările, împinse cu forţă uşa blocului şi ieşi în stradă. Începu să picure, aşa că se grăbi să ridice plicul de jos şi să-l bage in buzunar, la căldură. Ezită însă. Ceva din adâncul ei o îndemna să citească conţinutul scrisorii, o rodea ceva în interior, şi părea că nu avea de gând să o lase în pace, până ce nu o va face. Mototoli între degete scrisoarea şi o băgă în buzunarul hanoracului. Probabil pentru a-şi stăpâni gândurile, aceasta trase şi fermoarul şi începu să o ia la pas către chioşcul din capătul străzii. Ploua din ce în ce mai tare, iar picăturile i se prelingeau pe chipul trist, apoi pe trupul slab, transformând-o într-o statuetă de apă. Intră în încăperea plină de pachete de ţigări şi sticle cu băuturi alcoolice şi ceru bărbosului ce se afla după teşghea:
- Un Kent...
- 11 lei. Altceva? întrebă vânzătorul.
Em privea dezorientată spre geamul pătraţos al încăperii şi scotocea cu mâna stângă în buzunarul drept banii pentru a plăti. Realiză că n-are decât cei 10 lei şi îşi trase o palmă peste faţă.
- Totul este bine, domnişoară? întrebă bărbosul.
- Da, doar ca am uitat că am doar 10 lei la mine. Revin imediat...
- Nu e nevoie. Mai treci pe-aici, nu-i aşa? O să-ţi achiţi atunci datoria.
- Mersi.
Îi zâmbi din politeţe tipului, se întoarse şi-şi zise în sinea ei: „Fir-ar! Iar am facut-o de oaie.” Păşi în ploaia demenţială şi începu să alerge disperată spre casă. Probabil că nici dacă ar fi participat la un concurs de păşit în bălţi nu ar fi reuşit să calce prin toate, aşa cum călcă în ele în cele două minuţele din drumul spre casă. Intră în apartament şi zvârli pachetul de ţigări pe pat. Intră în baie, îşi dădu hainele jos, le împachetă şi le trânti în maşina de spălat şi se băgă sub duşul fierbinte. Tremura din orice încheietură, şi simţea că nu se mai încălzeşte odată.
Dupa 10 minute ieşi din acea încăpere plină cu aburi şi-şi trase halatul cel roşu peste trupul ud. În timp ce-şi usca părul cu un prosop de bumbac, bolborosi: “Până şi el e roşu…”
Ceasul arăta deja 18:43, mare lucru afară nu puteai să zăreşti. Em se aşeză pe scăunelul din balcon, îşi deschise larg geamul [ploaia se oprise] şi începu să pufăie ţigară după ţigară. Privirea îi era aţintită asupra balconului din faţa sa. Îşi dădu seama că nu realiză vreodată de existenţa lui, şi îi fu curios acest lucru, întrucât stătea cu orele pe scăunel fără ca măcar să facă ceva. Poate că ăsta era un semn că mintea ei fugea mult prea departe, probabil că fugea în speranţa că se va detaşa naibii de toate problemele. Şi exact atunci îi zări silueta bine făcută, exact ca a unui tip de vreo 20-25 de ani care frecventează sala. Zâmbi ironic şi-şi zise: “Parcă toţi ar fi la fel...”
Urmează...
duminică, 12 decembrie 2010
Bloguleţul meu e mare!
Nu cred că o să rezist până mâine, aşa că ce-ar fi să vă imaginaţi voi că azi e de fapt mâine? Grazie, atunci! Dacă ai făcut asta, şi te simţi pregătit, dacă eşti aşezat comod în fotoliu, scaun, etc, dacă ai căniţa de cafea lângă tine şi creierul îţi dictează să incepi, fă-i pe plac şi începe.
Se împlineşte un an de la prima mea postare superbă, extraordinară, mirifică, încântătoare, splendidă, intitulată de creierul meu de pe acea vreme, "Idee". Scurt si la obiect, idee cu i mare. Probabil că în ziua de 13 decembrie 2009 am fost înzestrată cu o înspiraţie rar întâlnită şi, uite aşa, a apărut pe lume prima postare a bloguleţului idee-veselă. Dar n-am încetat să surprind, căci inspiraţia, fiind inspirată, nu m-a părăsit. Ba chiar din contră, m-a apucat şi mai bine de mâini şi m-a sărutat pe frunte, de-mi veneau ideile cu viteza sunetului. Credeam că mi-a pus Dumnezeu mâinile în cap, şi nimic altceva!
Vorbind serios acum, nici eu nu ştiu ce naiba aveam în cap, de unde atâtea idei, de unde posibilitatea de a debita atât de multe prostii pe zi, de unde creierul ăla nedezvoltat, şi creţ, şi încâlcit. E clar! Când creierul nu-i acasă, neuronul debitează.
Ceea ce vreau să subliniez, este faptul că într-un an m-am schimbat şi eu, dar şi blogul meu. Rău e că ne-am distanţat unul de celălalt, rău e că... rău e că nu l-am îngrijit. Se zice că distanţa apropie. Dar lasă, m-am convins de prea multe ori că e aşa.
Timp de un an, am tot plâns, şi-am tot râs pe aici. Mi-aş fi dorit să pot să ştiu ce gânduri ai fi avut, dacă ai fi putut să ai. Mi-aş fi dorit ca toate postările mele să fie vesele, aşa cum îi şi zice numele bloguleţului. Mi-aş fi dorit prea multe, dar azi nu e timp de regrete. Mi-aş dori însă să mă-drept. Să scriu iar aşa cum o făceam alte dăţi, să am poftă să tastez fiecare cuvinţel, să scriu, să scriu din toată inima mea. Şi promit că o voi face, o voi face cu responsabilitate.
Timp de un an am suferit cu toţii schimbari. Unele mai însemnate, altele mai puţin însemnate. Unii şi-au dat seama că viaţa nu e aşa cum pare, alţii au realizat că e mult de muncă dacă vrei să obţii ceva. Poate că unii şi-au găsit marea iubire, poate că alţii s-au convins că nu există aşa ceva. Eu am realizat că blogul nu se schimbă niciodată. El e mereu aici să te asculte, e mereu pregătit să-ti primească gândurile afurisite, prostiile ce-ţi mişună prin cap. El e mereu pregătit să-ţi fie prieten.
Şi-atunci dacă el e pregătit mereu, eu de ce n-aş putea fi? Uite că o să fiu. O să fiu de-al naibii!
În concluzie, să-mi trăieşti bloguleţule! Să-mi trăieşti, să trăiesc şi eu ca să aibă cine a te alimenta cu mici cuvinţele, să-mi fii vesel în fiecare minuţel, să rămâi B-I.
Şi cu astă ocazie, aş vrea să transmit exact aceleaşi urări toturor bloguleţelor ce-şi serbează ziua pe astă zi de 13.
La multe postări, idee-veselă!
Se împlineşte un an de la prima mea postare superbă, extraordinară, mirifică, încântătoare, splendidă, intitulată de creierul meu de pe acea vreme, "Idee". Scurt si la obiect, idee cu i mare. Probabil că în ziua de 13 decembrie 2009 am fost înzestrată cu o înspiraţie rar întâlnită şi, uite aşa, a apărut pe lume prima postare a bloguleţului idee-veselă. Dar n-am încetat să surprind, căci inspiraţia, fiind inspirată, nu m-a părăsit. Ba chiar din contră, m-a apucat şi mai bine de mâini şi m-a sărutat pe frunte, de-mi veneau ideile cu viteza sunetului. Credeam că mi-a pus Dumnezeu mâinile în cap, şi nimic altceva!
Vorbind serios acum, nici eu nu ştiu ce naiba aveam în cap, de unde atâtea idei, de unde posibilitatea de a debita atât de multe prostii pe zi, de unde creierul ăla nedezvoltat, şi creţ, şi încâlcit. E clar! Când creierul nu-i acasă, neuronul debitează.
Ceea ce vreau să subliniez, este faptul că într-un an m-am schimbat şi eu, dar şi blogul meu. Rău e că ne-am distanţat unul de celălalt, rău e că... rău e că nu l-am îngrijit. Se zice că distanţa apropie. Dar lasă, m-am convins de prea multe ori că e aşa.
Timp de un an, am tot plâns, şi-am tot râs pe aici. Mi-aş fi dorit să pot să ştiu ce gânduri ai fi avut, dacă ai fi putut să ai. Mi-aş fi dorit ca toate postările mele să fie vesele, aşa cum îi şi zice numele bloguleţului. Mi-aş fi dorit prea multe, dar azi nu e timp de regrete. Mi-aş dori însă să mă-drept. Să scriu iar aşa cum o făceam alte dăţi, să am poftă să tastez fiecare cuvinţel, să scriu, să scriu din toată inima mea. Şi promit că o voi face, o voi face cu responsabilitate.
Timp de un an am suferit cu toţii schimbari. Unele mai însemnate, altele mai puţin însemnate. Unii şi-au dat seama că viaţa nu e aşa cum pare, alţii au realizat că e mult de muncă dacă vrei să obţii ceva. Poate că unii şi-au găsit marea iubire, poate că alţii s-au convins că nu există aşa ceva. Eu am realizat că blogul nu se schimbă niciodată. El e mereu aici să te asculte, e mereu pregătit să-ti primească gândurile afurisite, prostiile ce-ţi mişună prin cap. El e mereu pregătit să-ţi fie prieten.
Şi-atunci dacă el e pregătit mereu, eu de ce n-aş putea fi? Uite că o să fiu. O să fiu de-al naibii!
În concluzie, să-mi trăieşti bloguleţule! Să-mi trăieşti, să trăiesc şi eu ca să aibă cine a te alimenta cu mici cuvinţele, să-mi fii vesel în fiecare minuţel, să rămâi B-I.
Şi cu astă ocazie, aş vrea să transmit exact aceleaşi urări toturor bloguleţelor ce-şi serbează ziua pe astă zi de 13.
La multe postări, idee-veselă!
vineri, 10 decembrie 2010
Întâmplarea face...
Întâmplarea face să fac ceea ce nu credeam că o sa fac. Să scriu aicişa, pe bloguleţ. Nu mi-am propus nici măcar o secundă mică, mică să postez, dar se zice că cele mai bune lucruri se întâmplă atunci când nu sunt plănuite. Nu ştiu ce lucru bun o insemna astă postare, dar ceva înseamnă.
Recunosc că m-a durut fix undeva de bloguleţ în ultima vreme. Şi-mi pare rău, pentru că n-am nici măcar o scuziţă. Idei aş fi avut, căci ideile-mi vin, pot spune, ca pe bandă rulantă. Probabil că banda s-a stricat puţin, şi iată, ideile au întârziat niţel să apară.
Mă gândeam să precizez că am intrat şi eu la liceu, având în vedere că am chiulit de aici. Dar ar fi o replică tuflită exact unde nu-i e locul. Tuflită, netuflită, încape şi ea printre celelalte replici trântite. Deci da. Am intrat la liceu şi e bine, şi-i frumos, şi e greu, şi e diferit, şi e DIFERIT. Şi am banca a 3-a de lângă fereastră, şi am şi caloriferul lângă mine, şi e doar al meu. Şi asta a sunat egoist. Mănânc în fiecare zi chimie şi fizică pe săturate, şi incepe să mi se acrească. E la fel cum e cu ciocolata. De la prea multă te strici la burtă şi dai in diaree. Eu n-am dat încă, dar simt că o să dau.
Sunt o frustrată şi jumătate. N-am învăţat nici în acest an să pedalez, şi doar am zis că o voi face! Nu pot să ţin şi eu ghidonul ăla drept şi să mă plimb stânga-dreapta?! Din câte văd, nu pot. Nu am nici bicicletă, aşa că probabil voi învăţa să pedalez în aer. N-am voinţă, asta e!
Mai noi, care de fapt sunt mai vechi, dar sunt noi aici, editez şi scriu poezii, şi fotografiez, şi toate-mi ies cum îî ies unui stângaci. Şi ce e şi mai nou, şi e şi al naibii de ciudat, căci nu credeam că voi ajunge vreodată să zic asta, e faptul că de fapt imi place gustul de cafea. Şi ce el al naibii de ciudat, e chestia că eu, cândva, uram la culme gustul cafelei. Lucrurile se schimbă brusc, atunci când te aştepţi mai puţin, şi ce e grav, e faptul că se schimbă fără să-ţi ceară şi ţie o părere.
În ceea ce priveşte statistica viselor şi coşmarurilor mele, o duc destul de prost. Se pare că visul cu sfârşitul lumii l-am primit într-o doză prea mare, şi acum, acum nu mai primesc nimic. Nimic demn de a fi notat pe foaie albă. E grea viaţa unui pământean, e grea viaţa fără vise. Iar când scriu, scriu doar din scursurile minţii mele, scriu doar "tembelităţi" care în esenţă n-au niciun miez de nimic. Şi cum nu primesc de fiecare dată ce vreau, o să fac cum am mai făcut de "n" ori: o să-mi înghit limba şi o să dorm fără vise.
Mai adaug doar ceva în postarea asta de nimic. Am realizat ceva. Plăcile sunt naşpa! Se poartă bluclele!
Şi ca să nu vă inecaţi numai cu perlele mele, ia inecaţi-vă voi şi cu perluţele unui copchilaş de clasa a III-a.
Inecare plăcută, dragii mei! >:d<
Recunosc că m-a durut fix undeva de bloguleţ în ultima vreme. Şi-mi pare rău, pentru că n-am nici măcar o scuziţă. Idei aş fi avut, căci ideile-mi vin, pot spune, ca pe bandă rulantă. Probabil că banda s-a stricat puţin, şi iată, ideile au întârziat niţel să apară.
Mă gândeam să precizez că am intrat şi eu la liceu, având în vedere că am chiulit de aici. Dar ar fi o replică tuflită exact unde nu-i e locul. Tuflită, netuflită, încape şi ea printre celelalte replici trântite. Deci da. Am intrat la liceu şi e bine, şi-i frumos, şi e greu, şi e diferit, şi e DIFERIT. Şi am banca a 3-a de lângă fereastră, şi am şi caloriferul lângă mine, şi e doar al meu. Şi asta a sunat egoist. Mănânc în fiecare zi chimie şi fizică pe săturate, şi incepe să mi se acrească. E la fel cum e cu ciocolata. De la prea multă te strici la burtă şi dai in diaree. Eu n-am dat încă, dar simt că o să dau.
Sunt o frustrată şi jumătate. N-am învăţat nici în acest an să pedalez, şi doar am zis că o voi face! Nu pot să ţin şi eu ghidonul ăla drept şi să mă plimb stânga-dreapta?! Din câte văd, nu pot. Nu am nici bicicletă, aşa că probabil voi învăţa să pedalez în aer. N-am voinţă, asta e!
Mai noi, care de fapt sunt mai vechi, dar sunt noi aici, editez şi scriu poezii, şi fotografiez, şi toate-mi ies cum îî ies unui stângaci. Şi ce e şi mai nou, şi e şi al naibii de ciudat, căci nu credeam că voi ajunge vreodată să zic asta, e faptul că de fapt imi place gustul de cafea. Şi ce el al naibii de ciudat, e chestia că eu, cândva, uram la culme gustul cafelei. Lucrurile se schimbă brusc, atunci când te aştepţi mai puţin, şi ce e grav, e faptul că se schimbă fără să-ţi ceară şi ţie o părere.
În ceea ce priveşte statistica viselor şi coşmarurilor mele, o duc destul de prost. Se pare că visul cu sfârşitul lumii l-am primit într-o doză prea mare, şi acum, acum nu mai primesc nimic. Nimic demn de a fi notat pe foaie albă. E grea viaţa unui pământean, e grea viaţa fără vise. Iar când scriu, scriu doar din scursurile minţii mele, scriu doar "tembelităţi" care în esenţă n-au niciun miez de nimic. Şi cum nu primesc de fiecare dată ce vreau, o să fac cum am mai făcut de "n" ori: o să-mi înghit limba şi o să dorm fără vise.
Mai adaug doar ceva în postarea asta de nimic. Am realizat ceva. Plăcile sunt naşpa! Se poartă bluclele!
Şi ca să nu vă inecaţi numai cu perlele mele, ia inecaţi-vă voi şi cu perluţele unui copchilaş de clasa a III-a.
Inecare plăcută, dragii mei! >:d<
Abonați-vă la:
Postări (Atom)