Curiozitatea îi măcina fiecare părticică a corpului, începând cu şuviţele castanii, umerii laţi şi albi, până în vârful degetelor de la picioare. Privirea îi era aţintită asupra acelei noi descoperiri, iar sinapsele le ordonau degetelor să joace pe măsuţa de cafea, într-un ritm alert.
În timp ce se delecta cu imaginile ce-l aveau în prim-plan pe tipul ce-şi sorbea cafeaua pe balcon, se întrebă : „Shit! Em, eşti nebună?” Dar după ce analiză cele gândite, realiză că nu era nimic grav în ceea ce făcea. Îl privea şi doar atât, şi nu credea că asta ar putea să însemne „violarea intimităţii”. Îşi zise : „La naiba! Dacă nu vrea să fie văzut de nebuni, să-şi ţină geamul închis!”
Petru, tipul de pe balcon, un tânăr de 21 de ani, iubea tot ceea ce însemna fotografia. Pasiunea sa luase naştere la vârsta de 14 ani, când, de Crăciun, primi primul său aparat de fotografiat. Petru era un bărbat bine făcut, dar care nu frecventa sala, aşa cum credea Em. Probabil că cei trei ani petrecuţi pe terenul de handbal îşi puseseră amprenta, ceea ce îl făcea să pară un om dur, fără sentimente, fără scrupule. Hmm, dar nici pe departe aşa ceva.
Dânsul era inteligent şi elegant în comportament, îşi iubea viaţa mai mult decât orice, iar o zi fără să zâmbească – ar fi spus el – e ca o prăjitură fără zahăr. Locuia de doi ani, singur, în apartamentul cu numărul 7, şi asta pentru că el nu avea fraţi sau surori, iar relaţia sa cu părinţii nu era tocmai strălucită. Toate ca toate, dar principalul motiv pentru care locuia singur era acela că dorea să fie independent. Acesta nu urmase vreo facultate, dar lucra drept fotograf la o agenţie de modelling. Banii pe care îi câştiga nu reprezentau o avere, dar îi ajungeau pentru a-şi plăti datoriile şi îi rămâneau şi de cheltuială. Se gândise de câteva ori să ia pe cineva în gazdă, dar de fiecare dată renunţă la idee din simplul motiv că niciodată nu îl încântase atât de mult ideea de a locui cu cineva necunoscut. Lucrurile aveau să se schimbe, şi chiar radical. Dar cine avea să ştie? Şi ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut cineva ce avea să se întâmple?
Em se ridică de pe scaun după vreo 10 minute în care scrumiera se umpluse cu mucurile de Kent. Îşi mai aruncă o singură dată ochii către balconul lui Petru pentru a-i observa trăsăturile vizibile de la distanţa respectivă, şi trânti geamul, care scoase acelaşi zgomot enervant, ca întotdeauna. Îi părea deplasat faptul că era încântată, atât de încântată de ceea ce făcuse, aşa că îşi propuse să mai încerce asta, atât timp cât îi provoca o stare continuă de bine. Em făcu o pasiune din a-l urmări pe Petru în fiecare seară şi a se amuza pe seama lui. Voia să creadă că îl consideră un ratat, că e un nimic cu muşchi şi pătrăţele, că e doar un „super-tip”, ca toţi ceilalţi „super-tipi”, dar inima îi dicta altceva. Vocea inimii îi şoptea că e chiar simpatic, că e un tip de treabă, care poate fi prietenul oricui.
Zilele curgeau cu viteza melcului, tristeţea din sufletul Emei se accentua din ce în ce mai mult şi totul, totul plecase de la scrisoarea din plicul roşu. „Cele mai urâte şi negre veşti vin în plicurile roşii” – gândea Em, aşa că la fel simţi şi în dimineaţa în care găsi plicul căzut în faţa uşii, plic pe care scria mare, cu caractere de 18 : „DESTINATAR :” şi pe un rând mai jos : „Stancu Emanuela”. Ridică plicul, îl frământă între degete, îl examină îndeajuns şi rupse un colţ roşu, colţul stâng, după care desprinse în două foaia de hârtie. Găsi o altă filă – albă – îndoită în patru, aşa că se grăbi să-i afle conţinutul. Sângele îi pulsa cu putere prin vene, urca până la creier şi se întorcea spre mâinile ce ţineau captivă acea foaie de tip A4. Clipi de câteva ori, îşi luă inima în dinţi şi ordonă degetelor să despăturească coala.Îi sări în ochi un singur cuvânt îngroşat, înmuiat în cerneală neagră, lipit spre finalul scrisorii : „RESPINSĂ”. Era clar! Ceva nu era bun, dar ce? Emoţia îi izbea inima dintr-o parte-ntr-alta, ceea ce o determina să respire într-un ritm alert. “RESPINSĂ” era tot ceea ce vedea. Îşi adună forţele, le focaliză într-un punct, îşi clăti ochii şi-şi scutură capul, în speranţa că ceea ce văzuse nu fusese decât o iluzie, şi-şi aruncă din nou ochii către scrisoare. Începu să citească cu o voce tremurătoare fiecare cuvânt, şi cu fiecare rand citit simţea că se prăbuşeşte cu capul de asfalt, şi că numeni nu-i sare-n ajutor. Dorinţa sa de a se angaja ca redactor al unui ziar se nărui exact în acea clipă. De unde bani pentru facultate? De unde bani pentru toate datoriile, de unde?!
De când primise acea veste oribilă, zilele Emei deveniseră un calvar. Nu găsea o rezolvare a acelei probleme, simţea că orice încerca să facă era în zadar. Simţea că lupta cu morile de vânt, şi în final cădea lată, fără niciun rezultat. Avea de gând să-şi revină, îşi propusese să încerce la un alt ziar. Sau… oricum, nu avea de gând să lase treburile neterminate. Dar dacă ajunsese în stadiul de a face o pasiune din a se uita pe balcon la un tip, era semn că nu mergeau toate conform planului.
Luni, Em se trezi cu două ore mai devreme decât o făcea de obicei. Îşi făcu o cafea tare, dar pe care o consumă fără vreo ţigară, ceea ce era al naibii de ciudat pentru ea. Aerisi camera, îşi făcu patul cel bej, împături hainele ce erau aruncate peste tot în cameră şi începu să-şi calce o fustă neagră, singura fustă pe care o avea şi pe care o purtase o singură dată, la înmormântarea Deliei, în urmă cu 4 ani. Aşa cum îşi propusese, nu avea de gând să lase neterminată treaba ce-i măcina neuronii, treaba ce reprezenta o sursă zilnică de stres. După cinci minute în care încercă să calce fusta câ mai bine, intră în baie şi-şi clăti faţa cu apă rece, iar apoi îşi perie dinţii. Părea o altă fiimţă Ema, una ordonată, cu scopuri clare-n viaţă, ceea ce însemna că ea chiar putea fi un om responsabil, dar totul ţinea de voinţa sa.
La 09:11 a.m, Em ieşi pe uşa locuinţei sale, fiind încălţată cu o pereche de tocuri ce o faceau să pară că e o tânără elegantă. Îşi mişca trupul încet, adoptă un zâmbet clasic şi o privire pătrunzătoare şi se îndreptă către redacţia ziarului “Clasic”, singura variantă neîncercată până-n acel moment. Gândurile-i erau într-o ordine dezordonată, iar mâinile îi tremurau cu fiecare secundă ce trecea, din ce în ce mai tare. Şi cu toate astea, chipul său masca neliniştea ce o cuprindea din ce în ce mai mult. După 20 de minute petrecute în aerul rece al dimineţii de luni, Em păşi cu fruntea sus în redacţia ziarului. Deşi păşi cu dreptul, se împiedică de prima treaptă ce ducea spre biroul de angajări, ceea ce facu ca toate privirile să fie aţintite asupra sa. “Perfect e! Parc-aş fi o oaie neagră printre oi albe.” constată Em. Îşi fixă din nou trupul şi zâmbetul, care era mai puţin observabil de această dată şi înaintă pe scările ce se iveau în faţa ei.
Urmează...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu