Em**

Nu ştia ce avea să urmeze, dar instinctul îi şoptea că va fi bine. Ajunse în faţa unei uşi demodate, maro, însă cu o clanţă argintie nouă. Se opri şi clipi de câteva ori, privi în jur, după care-şi luă inima-n dinţi şi ciocăni cu două degete în uşă. Apăsă în jos clanţa, împinse uşa greoaie şi păşi în încăperea ce se ascundea după acea bucată de lemn maro. Era o cameră luminată, cu pereţii pictaţi în portocaliu, cu multe tablouri ce aveau culoare primară verdele, o cameră primitoare de altfel. Într-un colţ, ascunse parcă, îşi duceau veacul câteva zeci de teancuri de ziare ce se înălţau până-n tavanul înalt, ameţindu-te.
- Uuuuu! O colecţie impresionantă! şopti Em uluită.
- Deci îţi place... grăi tipul ce se află după biroul din mijlocul încăperii, în timp ce trăgea dintr-o pipă. Era atât de scund, încât abia i se zărea capul cel rotund printre mormanele de foi şi foiţe ce se aflau pe biroul respectiv. Expresia feţei sale îţi dădea totuşi de înţeles că e un om de treabă, doar puţin mai mic de statură.
- Uoouuu! exclamă Em când zări piticul în faţa ochilor săi. Îmi... Ăăă.. îmi cer scuze! Nu v-am observat.
- Calmeaza-te, domnişoară! E firesc... Înălţimea mea e de vină.
- Da, doar că... şi-şi înghiţi cuvintele.
- Ei, cu ce te pot ajuta? Bănuiesc doar, că nu eşti aici ca să inspectezi această minunată colecţie.
- Da, aşa-i. Am venit pentru un post de redactor. Aş vrea să ştiu de ce acte am nevoie pentru un interviu, sau... – vocea îi tremura într-un mod copilăresc, iar gândurile o luaseră razna. Parc-ar fi fost pe repeat: „La naiba! La naiba! La naiba!” era tot ceea ce neuronii Emei puteau să “zică”.
- Eşti pasionată de chestia asta, sau o faci doar pentru bani, doar pentru că se câştigă bine? Întrebă bărbatul cu o oarecare urmă de îndoială.
- Ambele! spuse Em fără să se gândească o clipă.
- Apreciez sinceritatea ta. Chiar îmi plac oamenii sinceri. Cred că avem multe de discutat... – şi-şi aruncă privirea ce ascundea mii de întrebări către Em-
- Ema, Em! dezvălui aceasta.
- Cred că avem multe de discutat, Em! Te rog, ia un loc.
- Mulţumesc!
- În primul rând aş vrea CV-ul tău, apoi discutăm.
Em începu să scotocească în geantă dosarul de carton, în timp ce-i zâmbea frumos domnului.
- Imediat. zise ea.
- Nu te grăbi, ai tot timpul din lume. Şi eu îl am.
- Mulţumesc, dar bănuiesc eu că aveţi şi alte lucruri mult mai importante de făcut, decât să mă aşteptaţi pe mine. Puţină grabă nu strică.
- Dacă zici... bolborosi bărbatul în timp ce schiţă un zâmbet.
Părea amuzat de fiecare gest al fetei, probabil o credea o zăpăcită, o aeriană şi o împiedicată, şi nu că n-ar fi fost. Luă între degete dosarul, îl deschise, îl răsfoi timp de cinci minute, timp în care emoţiile Emei ajunseseră la cote maxime, şi zise:
- Bogat CV! păru încântat acesta. Chiar foarte!
- Mulţumesc! Deci m-aţi putea programa pentru un interviu?
- Nu, aici nu e chiar aşa...
Em simţea cum inima-i bătea din ce în ce mai tare, iar sângele-i urca până în creier, şi când ajungea acolo: „BUUUM!”. „Cum adică?!” îşi zise nervoasă în sine.
- Ştii, cred că o să-ţi ofer o şansă. Vreau să văd ceva concret, cum te descurci. Vreau să văd talentul din tine, Em! Iar dacă în momentul ăsta de gândesşti la bani, stai calmă! Vei fi mulţumită. Doar fa-o! Fii cea mai bună!
- Mulţumesc! Vă mulţumesc, domnule!
- Uite! Aici ai programul după care vei lucra. Mergi jos, unde se pot da anunţuri în ziar, undeva unde scrie mare U2 şi roag-o pe domnişoara de acolo să-ţi dea o carte de vizită. În cazul în care ai vreo problemă, suni şi…
- Aşa voi face! Mulţumesc din nou!
- Ai grijă! Pe mâine!
- La revedere!
Ce altceva şi-ar fi putut dori? Cum să-şi stăpânească emoţiile ce îi cuprinseră trupul de-a-ntregul? Şi cum să plângă ea? Ea, Ema?! Dura de ea? Afişă un zâmbet adevărat, construit parcă din toată fericirea ce-i încălzea trupul în acele clipe, şi şopti: “O mică lacrimă nu strică.” şi lăsă picătura din colţul ochiului să se prelingă peste obrazul roşu. Coborî cu atenţie treptele şi se îndreptă către ghişeul U2. Ridică privirea şi încetini. Clipi de cinci-şaşe ori, crezând că i se pare, şi-şi azvârli ochii din nou către ceea ce-i încetinise pasul. „E ăla!” bombăni dânsa încântată. Ăla fiind nimeni altul decât Petru. Îmbrăcat frumos, destul de elegant, acesta stătea nemişcat la coada ce se afla în faţa ghişeului U2. Într-acolo se îndrepta şi Em, în timp ce-i examina posteriorul. Când ajunse aproape de el, Em îl scană din cap până-n picioare până ce ajunse la o concluzie: „Miroase bine tipul! Probabil asta e o nouă metodă de a agăţa. Hmm, nu-ţi iese!” zâmbi ironic şi lung, după care îşi aţinti din nou privirea către posteriorul lui: „Chiar drăguţ!”

Urmează...