printre șuvițele
tale castanii
mereu se rătăcea
mireasma aceea proaspătă;
niciodată n-aveam
destul sânge-n vene
încât să-mi
dezlipesc privirea de pe chipul tău.
Nicio umbră nu-l
străbătea și mereu era cald
și plin de iubire.
Tu și iarna miroseai a piersică;
- piersicile erau
invidioase pe mirosul tău -
îmi venea deseori
să te savurez încetul cu încetul,
să-ți sărut gâtul și pieptul,
să te rup în
felii, să te gust,
să-ți storc toată aroma de piersică,
să mi se scurgă
printre degete și încă să mai exiști.
Alteori mă
săturam doar ascultându-te;
îți priveam dornic buzele cum ți se ondulează,
și concepeam în minte
primul nostru sărut.
Uneori, când
stăteam unul în fața celuilalt,
și ne povesteam viețile,
îmi doream să fiu
simplul pai
cu care îți atingeai buzele,
și de care, mâinile tale
aveau mare grijă.
De mine niciodată
n-ai avut atâta grijă…
