Pereţii te atacă, îţi creşte pulsul, tăcerea te deprimă
Parcă. Şi te îneci cu râsul. Apoi cu plânsul.
Aerul se comprimă şi-un glonte-n cap ţi se imprimă.
Ciudat, ai devenit ţărână!
Ciudat, căci nu erai bătrână.
Dar poate se amână sfârşitul celor care
Te-au lăsat pe tine, şi-au dispărut în zare.
Poate c-au văzut în tine omul abonat, (la moarte)
Poate că aşa au calculat.
Că e rândul tău să pleci, să ne laşi, să te căieşti..
Deşi ochii mei vedeau că tu meriţi să trăieşti, nu să părăseşti
Coala albă-n care rece ai semnat că doreşti
Să nu mori până nu iubeşti.
Nu-nţeleg, nu cred c-o să-nţeleg cândva.
N-o să-nţeleg nici chiar de voi citi arhiva.
Nu înţeleg de ce lumea moare şi nu are scăpare.
De ce nu e-ntrebată dacă-i place, dacă vrea,
Dacă nu ia pe cineva cu ea?
De ce toţi te-au vrut pe tine, iar tu m-ai vrut pe mine?!
De ce-ai zburat ţărână-n vânt
Şi n-ai luat şi-al meu cuvânt?!
De ce-ai plecat şi pleci mereu
Atunci când mi-este cel mai greu?!
Crezi că n-am suflet în mine?!
Oh, ştii că am, şi ştii prea bine.
Un comentariu:
Frumoasă poezie, n-am ce zice. Meriți un premiu !
De-aș fi compus și eu una la fel (ceea ce este foarte improbabil, sau mai bine zis- imposibil), m-aș lăuda cu ea toată ziua...aș face în așa fel încât să afle cât mai mulți de poezie.
Felicitări încă o dată !
Trimiteți un comentariu