prin firele-mi de păr cu cheratină,
prin lobul urechii stângi, ca să te-aud mai bine,
pătrunde-n mine prin golul din claviculă
și-apoi, dacă mai
rămâi, pătrunde-mi prin atrii.
și-orbește-mă, sufocă-mă, paralizează-mă,
distruge-mă ca nimeni să nu se mai teamă de mine…
să oscilez ca o sinusoidală între da și nu,
între alb și negru,
între vii și morți,
între ce sunt eu și
ce am fost.
și-nvață-m-odată că iubirea nu-i un lichid
care ia forma trupului
pe care, debusolată, retina ți-l
preia din oglindă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu