Candv-acum

Stăm cuminți, întinși sub stele
pentru a mia oară;
ar trebui să ne fie frig
- eu îți port tricoul, tu porți o cămașă vernil -
dar nu ne e.
Încă miroși a piersică.
Oh, Doamne, mirosul tău merge atât de bine cu stelele...
Vrei să-mi spui ceva, eviți, te-ntorci spre mine,
mă săruți pe frunte,
mă strângi cu putere în brațele tale,
mă-ncalzesti
și-mi sufli în ureche
"iubito, mă simt atât de eu lângă tine”

Suvenir feminin

Tu mereu miroseai a piersică; 

printre șuvițele tale castanii

mereu se rătăcea mireasma aceea proaspătă;

niciodată n-aveam destul sânge-n vene

încât să-mi dezlipesc privirea de pe chipul tău.

Nicio umbră nu-l străbătea și mereu era cald

și plin de iubire.

Tu și iarna miroseai a piersică;

- piersicile erau invidioase pe mirosul tău -

îmi venea deseori să te savurez încetul cu încetul,

să-ți sărut gâtul și pieptul,

să te rup în felii, să te gust,

să-ți storc toată aroma de piersică,

să mi se scurgă printre degete și încă să mai exiști.

Alteori mă săturam doar ascultându-te;

îți priveam dornic buzele cum ți se ondulează,

și concepeam în minte primul nostru sărut.

Uneori, când stăteam unul în fața celuilalt,

și ne povesteam viețile,

îmi doream să fiu simplul pai

cu care îți atingeai buzele,

și de care, mâinile tale aveau mare grijă.

De mine niciodată n-ai avut atâta grijă…

Albastre frunze

În ochii tăi frunze albastre

se scaldă fericite tremurând.

Ce liniște frumoas-ușor se lasă

când te privesc, când te sărut…

 

Tu n-ai idee ce plăcere

nutresc frunzele-n tăcere,

și cât de tare îți iubesc

albastru-ți simplu, tineresc.

 

Dar nicio frunz-albastră n-ar putea

să-ntreacă-n fapt dragostea mea,

și nicio frunză n-o să știe

cum ochiu-ți eu iubesc la nebunie!

Muzei mele omogene

Pătrunde-n mine, ceață,

prin firele-mi de păr cu cheratină,

prin lobul urechii stângi, ca să te-aud mai bine,

pătrunde-n mine prin golul din claviculă

și-apoi, dacă mai rămâi, pătrunde-mi prin atrii.

și-orbește-mă, sufocă-mă, paralizează-mă,

distruge-mă ca nimeni să nu se mai teamă de mine…

să oscilez ca o sinusoidală între da și nu,

între alb și negru,

între vii și morți,

între ce sunt eu și ce am fost.

și-nvață-m-odată că iubirea nu-i un lichid

care ia forma trupului

pe care, debusolată, retina ți-l preia din oglindă!

Repulsie?

Mă simt ca o cruce grea,

pe care-o porți fără să vrei în spatele-ți slab;

nici măcar nu-mi înfășor lemnele de brațele tale, 

nu mi-e milă de tine, nu-ți ating buzele glaciale, 

nu sufăr pentru tine, deși, tu, 

mai mult ca oricine,

mai mult ca orice,

mă compătimești.

Tu nici măcar când îmi storc respirația de ploaie

din lemnul umed

nu mă cerți;

“Iartă-mi mâinile reci” îmi spui,

de parcă, pe lângă toată greutatea mea,

ai mai purta și vina ce-mi aparține.

și somnul greu îți fac,

și mâinile tot albe,

de sânge ți-s uitate și-amorțite ți-s,

cum albul nu-i în dalbe.

Numai genunghi-ți calzi îți știu durerea,

numai genunchi-ți calzi și eu.

 

Dă-mi foc, să ardem împreună,

să mirosim a oase slabe

și-a lemn de tei uscat;

căci n-o să rezistăm veciei 

ce ni se-arată azi treptat.

Fost-am lipiți de bunăvoie,

am fi putut să renunțăm…

 

Dar nu, acum mi-e mie bine,

cum fostu-ți-a la rândul tău

când te căram!

 

De la-nceput e-o nebunie!

Mai bine simple cruci,

cum alte dăți eram…

Lumină se-nfiripă

Dacă ar fi la mine-n așternut,

sub valurile mele verzi de falsă mătase,

să mă sărute pe frunte

și să-mi lase urme de lumină portocalie,

galbenă și gri…

să ne-mbrățișăm de nebuni

sub lumina difuză

și să mă privească cu-n singur ochi, 

să râdem

și să-mi spună că-s frumoasă... 

Apoi să-nchidem fără sfială ochii,

știind că oricând îi vom deschide

ne vom regăsi și ne vom povesti de vise;

Iar dimineața m-ar copleși de tristețe,

când,

deschizând ochii,

te-aș vedea depărtându-te de mine

și de așternutul meu... 

Dac-ai fi, lună, la mine-n așternut,

Să mă săruți de noapte bună…

Rațiunea mi-e zdruncinată

Mi-ar plăcea atât de mult

să mă desprind de mine uneori, 

să mă împart în două de-al de mine, 

să exist, să fiu la puterea a doua. 

Prima parte să fie conștientă 

doar de existența celeilalte,

iar cea de-a doua, doar de prezența

primei părți. 

Mi-ar plăcea ca atunci când m-aș împarți,

să mă doară atât de tare, 

încât să nu-mi mai doresc asta vreodată! 

Să mi se rupă oasele, 

mușchii să mi se despice-n fibre,

neuronii să-și piardă toate impulsurile,

iar trupul meu să-și piardă sufletul.

Plină de goliciune să devin, 

ca o foaie albă, mereu pregătită 

pentru gândurile nebunilor, 

așa și eu, mereu pregătită să fiu remodelată.

Mi-ar plăcea să mă văd distorsionată, 

corpul meu să nu respecte vreo regulă, 

să am linii de înaltă tensiune în locul degetelor 

și lumini în locul ochilor!

Mi-ar plăcea, în fapt, mai mult ca orice, 

nu doar să supraviețuiesc,

ci să trăiesc după regulile nebunilor, 

ale poeților și-ale naturii!

Mi-ar plăcea să mă autodistrug 

și să mă recompun într-un alt spațiu,

într-o altă existență, să fiu altceva,

ceva ce nu se cunoaște, nu se simte, 

nu se vede, nu se aude, 

ceva ce nu există încă!