unde pupi, acolo trece/ leac băbesc

am vrut să te împac,

dar eu nu-mi găsesc cuvintele atunci când le caut;

ele mă găsesc pe mine de cele mai multe ori.

m-am gândit la supărarea ta ca la o rană deschisă:

când e proaspătă, nu o poţi atinge;

sângerează şi durerea e ascuţită,

iar palma caldă înzecit măreşte chinul.

acum că au trecut săptămâni,

iar rana ta se transformă într-o cicatrice,

aş vrea să-ţi spun că cel care ţi-a furat pozele,

nu ţi-a putut fura amintirile.

dacă o să cauţi bine,

o să găseşti în tine secvenţe pe care nici pozele nu le-au putut cuprinde.

suntem norocoşi, iubitule, căci amintirile cele mai frumoase

noi nu le fotografiem, ci le simţim.

poate gândul ăsta

şi sărutările mele

îti vor transforma cicatricea în mângâieri

introspecție/ apoi ascult

a mai rămas ceva din tine
ce nu a fost spus
și judecat de restul lumii?
mai este vreun adevăr
pentru care se sapă în tine
cu atâta înverșunare și nepăsare
- ei uită că sapă în carne vie -
de care să fii dezgolită?
mai crezi în speranță, în bunătate?
mai ales acum, când nu ți-a mai rămas nimic.
sau, de fapt, ce ți-a mai rămas?
la ce te gândești și cum te simți
când vorbele tale se transformă într-o bătaie de vânt
și se pierd fără să le prindă cineva
să le asculte, apoi să le-nțeleagă?

ce ți-a mai rămas în suflet?
mai ai loc în minte?

sufletul și mintea...
amândouă sub același acoperiș,
una secătuită, alta ghiftuită,
bănuiesc că depinde de fiecare în parte
care și cum...
și deși la o scară mult mai mică, proporțional vorbind,
cu sufletul și mintea e ca-n viață:
săracul e secătuit și bogatul ghiftuit.
niciodată n-o să existe o lume destul de egală pentru toți
și cred că ăsta e farmecul - sau unul dintre - vieții

oricum, spune-mi orice,
promit să te ascult

cea mai frumoasă zi

de asta mi-e teamă mie
- să nu uităm momente -
căci, mă întreb,
așa uită oamenii de ei?

De asta te fotografiez zilnic,
memoria mă mai lasă uneori.
Mi-e teamă să nu pierd vreo amintire cu tine
și să se împuțineze iubirea din mine
deși - mereu e un "deși" între noi -
nu voi uita nicicum
ziua cu 40 de grade, cu mâncare de la Mc...
Luasem cel mai greu examen
și ce frumos am sărbătorit,
cu vântul bătându-ne fețele,
pe geamul unui tren ce ne ducea unde voiam noi.

Îți amintești cum a stat timpul în loc atunci
și cum fericirea noastră s-a născut dintr-un lucru atât de mic?

despre oameni

oamenii sunt niște bile de plastilină

de diferite culori

și de diferite nuanțe

care se topesc la căldură

și împietresc la frigul de-afară;

care se combină și se recombină

până toți devin un tot.

O mare bilă de plastilină

pe care-o frămânți cu patos

între mâini

și-i dai o formă oarecare.

Oamenii sunt o bilă de plastilină

care-a alunecat din vis.

Și ce vis perfect era…

nevoie singulară

nu vreau de la tine nimic,

nimic material, palpabil, fizic,

decât pe tine.

dă-mi liniștea s-adorm,

la fel cum în acea noapte,

în cortul nostru, în vârful muntelui,

îmbrățișați de frig în vară,

atât de sincer și de firesc,

n-aveam nevoie decât unul de altul

înainte de toate

din fiecare vis de-al meu

țâșnesc gânduri

ca niște brațe lungi

care mă cuprind

de jur împrejur

ca o vestă de salvare

care mă ține la suprafață

ca pe-o pană plutind pe-un ochi de apă albastră

ca irisul ochilor tăi

pe care în fiecare noapte-i visez

ca pe-un gând interminabil

pe care-l am în fiecare noapte

înainte de-a adormi.

lângă tine.

ca pe ochii din cap

Auzisem că ai avea nevoie de niște unde mecanice,

să faci nu știu ce cu ele.

M-am pornit spre tine,

voiam să te iau la întrebări:

“ce, eu nu-ți ajung?”

Pe drum, mi-am dat seama

că ochii tăi mai au ceva

pe lângă toate elementele alea anatomice;

au albastru de la valuri.

Și-am înțeles nevoia ta de unde.

Și mi-am dat seama că ochii mei sunt atât de telurici,

că-și iau culoarea de la munte.

Dacă te-ai întrebat de ce n-am mai ajuns la tine,

să știi că instinctul m-a purtat, exact ca vântul,

către el.

Aveam nevoie de culoare-n ochi.

Dar stai liniștit,

nu degeaba te iubesc ca pe ochii din cap.

uneori iubirea cade pe jos

Uneori simt că am atât de multă iubire de împărțit,

atât de multă, încât nu-mi încape în rucsacul fără fund

și-mi cade pe jos,

pe pământul ud, pe pietre,

pe iarbă, pe flori galbene

- nu știam de când a început să-mi placă galbenul -

Și-mi dau seama că toată iubirea mea,

fără să vreau, se consumă atât de natural

pe lucruri care nu te rănesc, nu te uită,

pe lucruri care împărtășesc frumosul

și care-s pure.

Lucrurile astea nu-și schimbă poziția

nici teoretic și nici practic – în linii mari -

precum oamenii care odată ce fac primii pași

devin un soi de chestii rele.

Uneori am atât de multă iubire de împărțit,

încât nici nu se vede

printre atât de multe răutăți

care, evident, sunt ale mele!

după două

După două, soarele-i mai puternic;
tocmai ce-a mâncat niște galben fierbinte
și moare de cald,
se topește peste mine.

După două, vântul doarme-ascuns în parc.
Soarele e prea puternic, l-a bătut prea mult în cap
și-a pus vântului capac.

După două, liniștea-i atât de mare,
că și pe vântul care doarme, bine-ascuns într-un tufiș,
l-ai găsi după suflarea-i ce se-aude pe furiș.

După două versuri scrise
într-un timp mai mic sau mare,
toate cele pomenite astăzi,
Soare, Vânt, Liniște mare,
rușinatu-s-au de ele
și-acum nu doar că-s ascunse
după nori și după ploaie,
dar m-au și lăsat pe mine,
eu, un simplu orișicare,
să vă spun că dumnealor
au plecat; în țări mai calde.
Nori vor sta în locul lor.

După toate astea, vouă,
vă mai spun că după două,
de-astăzi plouă...

dacă-mi cauți sufletul

Versuri și cireșe, pe tâmple sărutări,
mâini în mâini și capul meu mai nou îți este
sprijin ochilor.
Ca o busolă cred că sunt, buzele-mi sunt sudul
și-ncerci pe harta chipului să-mi găsești sufletul.
Nordul mi-e privirea
și către ea ar trebui să te îndrepți,
dar ce grea e stăpânirea,
din buze să nu te hrănești.
Urcă puțin pe vârf de nas și te-odihnește,
de-acolo sigur vei vedea;
nu mai ai mult, uite-mi privirea,
grăbește-te spre ea!

Dar când ajungi, pășește-ncet,
și-acolo o să afli, dacă ești atent,
că sufletu-i ascuns de lume
în ochi, sub pleoapele nebune.
O să ți-l dau, dar drag iubite,
ascunde-mi-l de lumea de afară,
păstrează-l limpede și-n fiecare seară,
veghează-l cum știi tu mai bine
și crește-l lângă tine,
căci doar acolo, sufletului meu îi este cel mai bine.

flori de soc

Am fost aseară încet, încet,
desculți și plini de vise,
într-o poiană cu un suflet,
despre care-am auzit cândva,
că flori de soc i-atârnă-n frunze
și-am vrut să iau și eu doar câteva.

Aveam la mine-o carte veche,
plină ochi cu versuri calde,
și-n ea voiam să pun pereche
flori de soc și al tău "haide!"

Strigau de jos petale albe,
luminate-n raza lunii...
păcat că poate nicio parte
n-ar fi-ncăput în acea carte.

Ne-am făcut loc printre ele
și ne-am așezat cuminți,
nici noi și poate că nici ele
n-am fost vreodată atât de fericiți!

Îmbrățișați și îmbrăcați în flori de vară,
mirosind a soc,
de-asear-am început iar să visăm,
iar astăzi ne-am mutat afară
și locuim cu florile de soc.

o să descriu fericirea mea și-a ta

Fericirea mea și-a ta
e un lucru interminabil -
deși nu e un lucru -
și e o stare pe care doar noi înșine
o putem creea din nimic,
ca niște mici Dumnezei -
deși nu e o stare -

Fericirea noastră este
o chestie simplă sau complicată;
depinde cu ce pereche
de ochelari o privești -
deși nu e o chestie -

Fericirea noastră este!
Nu cred c-o pot descrie mai frumos de-atât...

Apus de soare

Poate peste ani, când vom îmbătrâni,

iubirea noastră va deveni un apus de soare chinezesc,

proiectat pe-o plasmă mare, într-un oraș poluat.

Mi-e frică doar să nu se strice repede, ca orice lucru chinezesc…

și iubirea, și plasma.

Dar până atunci,

iubirea noastră-i un apus de soare sălbatic,

proiectat pe suprafața mării.

Și dacă stau să mă gândesc mai bine,

poate n-o să mai îmbătrânim!

cravata ta

Sunt geloasă uneori pe cravata ta

Care te ține în ale ei brațe atât de strâns

Și-atât de des.

Uneori mă gândesc ce mi-ai răspunde

Dacă într-o zi

Ți-aș spune să te-mbraci cu mine.

Povestea mea de august

începe cu o poezie

pe care n-am scris-o

nici pe ploaie, nici pe vânt,

nici pe iarbă, nici pe mare,

ci pe brațe.

Povestea mea așteaptă toamna,

atunci e mai cald în suflet

și aerul e mai respirabil,

iar culorile sunt mai dese

și mai pline de viață,

iar eu le găsesc mai ușor printre forme.

Povestea mea de august

nu e o poveste.

Dar sper că va deveni o poezie de septembrie.

amintescu-mi cum nu-mi amintesc

Banca era de-un galben puternic,

iar liniștea n-o pot descrie nici măcar acum;

era o antiteză perfectă

pe care n-o mai întâlnisem niciodată.

- poate nici nu existase vreodata –

Mâinile mele tremurau,

parcă imitau necontrolate frunzele teilor.

Nu-mi amintesc dac-am vrut eu să le opresc,

Dar s-au oprit; și-atunci nici frunze nu cred că mai erau.

Lângă mine nu era nimeni, erau doar cuvinte,

însă tăceau. Cred că de-asta era liniște.

Voiam să-mi amintesc totuși cum se aud

și le-am dat un ghiont.

Pentru că asta-mi amintesc foarte bine,

Când au început cuvintele să se audă,

au început și mâinile să-mi tremure.

spectaculum

Ce nebunie trebuie să fie în cer...
Stelele se-agață unele de altele,
își agață colțurile, se unesc,
se sărută prelung
deasupra dantelei de ceață,
prin care, din întâmplare,
mai rămân dezgolite,
în plina-le puritate,
stele stăpânite de pasiune.
Ard în ele însele
cu flăcări palpabile și nestăpânite,
se-ngălbenesc tot mai tare;
parc-ar geme și-ar tăcea
în același timp.

Parc-ar ști că le privesc,
așa dezlănțuite-s în nebunia lor
și-așa grozavă-i
plăcerea lor de-a se iubi,
că nu m-aș sătura să le privesc
vreodată!

tu când o să-mi spui că mă iubești?

Tu când o să-mi spui că mă iubești?

Mi se-amestecă sângele pe toate părțile

când am impresia că...

Și inima mi-e strânsă, mică

(de asta m-a durut pieptul ieri;

dar n-am putut să-ți spun)

și se întrece ca o nălucă

pe sine, cu toate atriile și ventriculele

la linia de start; iar eu n-o pot opri,

căci nu am un pistol s-o semnalez,

iar vocea nu-mi ajunge.

Și s-ar putea ca-n final,

după toată goana asta prin mine însămi,

să aflu că partea dreaptă a inimii mele

a ajuns prima la linia de finish.

Aș fi nevoită să-mi întorc inima pe dos,

căci eu știu să iubesc doar cu stânga;

cu dreapta nu m-a învățat încă nimeni.

Așa că,

tu când o să-mi spui că mă iubești? –

ca să nu mai fiu nevoită să trec prin atât de multe

și să uit cumva

să te iubesc! -

Posibilități

Dacă te-aș fi întrebat de ți-e frig,

tu, încrezătoare, mi-ai fi atins fața încrețită

cu mâinile-ți fine și palide și reci,

și te-aș fi strâns cât mai tare, lângă inima mea fierbinte,

ca să te-ncălzesc.

Dacă te-aș fi întrebat de ți-e sete,

mi-ai fi dăruit un colț din buzele tale uscate

pentru o fracțiune de secundă,

și-aș fi știut că ai nevoie de sărutările mele organice

ca să-ți astâmperi setea.

Dar dacă te-aș fi întrebat de ți-e dragoste,

n-aș fi știut să te descifrez,

cum n-o să știu niciodată;

bănuiesc c-aș fi fost nevoit să te iubesc?

Defectul meu poate

 Afară e urgie, sunete se-ntretaie, 

 nimeni nu le distinge rădăcinile, 

 iar praful, vântul săgetător, 

 străpunse-s de lumini orbitoare, 

 metalice, de la subsol. 

  

Eu sunt anemică, pierdută în gânduri îndepărtate; 

m-am detașat de voi, 

am închis de multă vreme ochii, ca să nu vă mai pot vedea. 

  

Însă niciodată nu-mi voi putea închide urechile  și de aceea aș vrea să devin surdă,  să vă părăsesc cu totul,  să nu mai știu nimic din ce-i afară,  pentru că urgia fură bucăți din mine  și nu vreau să rămân goală!  Lăsați-mă să-mi savurez liniștea,  așa cum voi, din plin, trăiți dezastrul de-a vă distruge-ntre voi inimile!