după două

După două, soarele-i mai puternic;
tocmai ce-a mâncat niște galben fierbinte
și moare de cald,
se topește peste mine.

După două, vântul doarme-ascuns în parc.
Soarele e prea puternic, l-a bătut prea mult în cap
și-a pus vântului capac.

După două, liniștea-i atât de mare,
că și pe vântul care doarme, bine-ascuns într-un tufiș,
l-ai găsi după suflarea-i ce se-aude pe furiș.

După două versuri scrise
într-un timp mai mic sau mare,
toate cele pomenite astăzi,
Soare, Vânt, Liniște mare,
rușinatu-s-au de ele
și-acum nu doar că-s ascunse
după nori și după ploaie,
dar m-au și lăsat pe mine,
eu, un simplu orișicare,
să vă spun că dumnealor
au plecat; în țări mai calde.
Nori vor sta în locul lor.

După toate astea, vouă,
vă mai spun că după două,
de-astăzi plouă...

dacă-mi cauți sufletul

Versuri și cireșe, pe tâmple sărutări,
mâini în mâini și capul meu mai nou îți este
sprijin ochilor.
Ca o busolă cred că sunt, buzele-mi sunt sudul
și-ncerci pe harta chipului să-mi găsești sufletul.
Nordul mi-e privirea
și către ea ar trebui să te îndrepți,
dar ce grea e stăpânirea,
din buze să nu te hrănești.
Urcă puțin pe vârf de nas și te-odihnește,
de-acolo sigur vei vedea;
nu mai ai mult, uite-mi privirea,
grăbește-te spre ea!

Dar când ajungi, pășește-ncet,
și-acolo o să afli, dacă ești atent,
că sufletu-i ascuns de lume
în ochi, sub pleoapele nebune.
O să ți-l dau, dar drag iubite,
ascunde-mi-l de lumea de afară,
păstrează-l limpede și-n fiecare seară,
veghează-l cum știi tu mai bine
și crește-l lângă tine,
căci doar acolo, sufletului meu îi este cel mai bine.

flori de soc

Am fost aseară încet, încet,
desculți și plini de vise,
într-o poiană cu un suflet,
despre care-am auzit cândva,
că flori de soc i-atârnă-n frunze
și-am vrut să iau și eu doar câteva.

Aveam la mine-o carte veche,
plină ochi cu versuri calde,
și-n ea voiam să pun pereche
flori de soc și al tău "haide!"

Strigau de jos petale albe,
luminate-n raza lunii...
păcat că poate nicio parte
n-ar fi-ncăput în acea carte.

Ne-am făcut loc printre ele
și ne-am așezat cuminți,
nici noi și poate că nici ele
n-am fost vreodată atât de fericiți!

Îmbrățișați și îmbrăcați în flori de vară,
mirosind a soc,
de-asear-am început iar să visăm,
iar astăzi ne-am mutat afară
și locuim cu florile de soc.

o să descriu fericirea mea și-a ta

Fericirea mea și-a ta
e un lucru interminabil -
deși nu e un lucru -
și e o stare pe care doar noi înșine
o putem creea din nimic,
ca niște mici Dumnezei -
deși nu e o stare -

Fericirea noastră este
o chestie simplă sau complicată;
depinde cu ce pereche
de ochelari o privești -
deși nu e o chestie -

Fericirea noastră este!
Nu cred c-o pot descrie mai frumos de-atât...

Apus de soare

Poate peste ani, când vom îmbătrâni,

iubirea noastră va deveni un apus de soare chinezesc,

proiectat pe-o plasmă mare, într-un oraș poluat.

Mi-e frică doar să nu se strice repede, ca orice lucru chinezesc…

și iubirea, și plasma.

Dar până atunci,

iubirea noastră-i un apus de soare sălbatic,

proiectat pe suprafața mării.

Și dacă stau să mă gândesc mai bine,

poate n-o să mai îmbătrânim!

cravata ta

Sunt geloasă uneori pe cravata ta

Care te ține în ale ei brațe atât de strâns

Și-atât de des.

Uneori mă gândesc ce mi-ai răspunde

Dacă într-o zi

Ți-aș spune să te-mbraci cu mine.

Povestea mea de august

începe cu o poezie

pe care n-am scris-o

nici pe ploaie, nici pe vânt,

nici pe iarbă, nici pe mare,

ci pe brațe.

Povestea mea așteaptă toamna,

atunci e mai cald în suflet

și aerul e mai respirabil,

iar culorile sunt mai dese

și mai pline de viață,

iar eu le găsesc mai ușor printre forme.

Povestea mea de august

nu e o poveste.

Dar sper că va deveni o poezie de septembrie.