Slugă-ţi vreau a fi

Zâmbet Dumnezeiesc
ce m-agăţi în nefiinţă,
nu mă trage după tine,
nu mai vreau să fiu zeiţă.

Lasă-mă să-ţi cânt în pace,
să te-alin în văi nebune,
pentru că în mine zace
dragoste ce nu apune.

Vreau să-ţi fiu slugă pierdută,
să te rog a mă iubi,
să mă-nchin, să rămân mută
dacă nu te voi sluji.

Dizolvare sau îngheţ

Stropi nebuni pe trupu-ţi gol
se trezesc în agonie.
Trupul tău e rece-n somn,
iară stropii-ţi dorm pe tine.

Îngheţat-au mici pe-ţi tâmplă
şi-ţi răcesc în vene sânge.
Nu e linişte, e vâlvă,
pentru că şi corpu-ţi plânge.

De ce dai în mine, tată?

De ce dai în mine, tată?
Nu ţi-e milă când mă vezi?
Şi de ce nu vrei a crede
că mai doare câteodată
inima ce n-o-nţelegi?

De ce dai în mine, tată?
Nu ai fost şi tu copil?
N-ai avut şi tu un tată
să-l iubeşti şi să te bată?

De ce dai în mine, tată?
Când iubirea mea e toată
singură, împrăştiată?
Crezi că nu-i destul amar?

Dă în mine-atunci! dar tată,
teamă mi-e că poate,
am să te urăsc vreodată.

Rece, rece ca-ntotdeauna

Da, am ochii roşii, dar nu mi-e somn.
Da, am ochii roşii, dar nu plâng.
Eu nu plâng!
Niciodată – eu - nu plâng.
Îmi curge doar o lacrimă,
probabil de la vânt,
şi se prelinge, nenorocita,
peste obrazul meu îngheţat.
Crede ea că dacă-mi va păta obrazul,
mi se va face milă;
crede că mi se va face milă
şi c-o voi lipi de mâneca hainei,
c-o voi şterge de pe pielea mea albă.

Dar mie nu mi-e milă,
pentru că eu sunt rea.

Iar dânsa, vrând să mă corupă,
ori să mă seducă,
(o lacrimă - pe mine - să mă seducă)
îmi atinge buzele
şi rămâne neclintită.
E rece, până şi ea e rece!

E rece vântul,
e rece lacrima,
reci îmi sunt mâinile
- ca-ntotdeauna.

E-atât de rece,
încât cred că o să mor de frig!

Zece fulgi de nea

Atunci ningea întâia oară;
şi chipul tău privea încet
cum mii de fulgi sosesc în seară
să ne strivească inimile, evident.

Ţi-ai aşezat o clipă capul
pe umărul ce te dorea.
Nu urmăreai decât copacul
ce altădată ne unea.

Eu te priveam prin sutele-mi de doruri
şi n-aş fi vrut decât o clipă,
să mă priveşti şi-apoi să-mi laşi
ceva mărunt, a amintire mică.

Puteai să îmi zâmbeşti
şi-apoi să pleci.
M-aş fi mulţumit să te văd
cât de fericit eşti.

Dar ai strâns în pumnul tău
zece fulgi, să îi striveşti.
Şi te-ai întors spre mine,
voind să mi-i dăruieşti.

De-atunci, din clipa-n care
mi-ai mângâiat obrajii cu fulgii de nea,
Pentru mine, iarna are,
Doar zece fulgi de nea:
fulgii ce pentru o secundă,
au stat în palma ta.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Oceane în van şi munţi de cristal,
O lume-ntreagă pe o floare,
O lume pe un orbital.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Maşini de capsat bulion,
Alei cu feţe zâmbitoare,
Sinistre glasuri de-avion.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Cu toţii se îndreaptă spre spânzurătoare,
Cu toţii vor să mă omoare,
Pentru că nu sunt unul de-al lor.

Nu mă opun şi nu mă doare,
Pentru c-aici, greşelile nu dor.

Discutabil

Mă gândeam, ce-ar fi să fim culori?
Să fim lichide
şi-n timp să ne solidificăm.
Ce-ar fi fost dacă eu eram “galben”,
căci iubesc soarele,
şi tu să fii “roşu”,
Căci iubeşti să fii iubit?
Mă întreb, oare-ar fi existat portocaliul?

Mă întrebam, dacă eu eram verde
şi tu albastru,
ce-am fi făcut?
Ce culoare-am fi inventat?

Dac-am fi fost culori lichide
şi ne-am fi solidificat în timp,
oare am fi fost uniţi pentru totdeauna,
sau despărţiţi ca Soarele şi Luna?