Rece, rece ca-ntotdeauna

Da, am ochii roşii, dar nu mi-e somn.
Da, am ochii roşii, dar nu plâng.
Eu nu plâng!
Niciodată – eu - nu plâng.
Îmi curge doar o lacrimă,
probabil de la vânt,
şi se prelinge, nenorocita,
peste obrazul meu îngheţat.
Crede ea că dacă-mi va păta obrazul,
mi se va face milă;
crede că mi se va face milă
şi c-o voi lipi de mâneca hainei,
c-o voi şterge de pe pielea mea albă.

Dar mie nu mi-e milă,
pentru că eu sunt rea.

Iar dânsa, vrând să mă corupă,
ori să mă seducă,
(o lacrimă - pe mine - să mă seducă)
îmi atinge buzele
şi rămâne neclintită.
E rece, până şi ea e rece!

E rece vântul,
e rece lacrima,
reci îmi sunt mâinile
- ca-ntotdeauna.

E-atât de rece,
încât cred că o să mor de frig!

Zece fulgi de nea

Atunci ningea întâia oară;
şi chipul tău privea încet
cum mii de fulgi sosesc în seară
să ne strivească inimile, evident.

Ţi-ai aşezat o clipă capul
pe umărul ce te dorea.
Nu urmăreai decât copacul
ce altădată ne unea.

Eu te priveam prin sutele-mi de doruri
şi n-aş fi vrut decât o clipă,
să mă priveşti şi-apoi să-mi laşi
ceva mărunt, a amintire mică.

Puteai să îmi zâmbeşti
şi-apoi să pleci.
M-aş fi mulţumit să te văd
cât de fericit eşti.

Dar ai strâns în pumnul tău
zece fulgi, să îi striveşti.
Şi te-ai întors spre mine,
voind să mi-i dăruieşti.

De-atunci, din clipa-n care
mi-ai mângâiat obrajii cu fulgii de nea,
Pentru mine, iarna are,
Doar zece fulgi de nea:
fulgii ce pentru o secundă,
au stat în palma ta.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Oceane în van şi munţi de cristal,
O lume-ntreagă pe o floare,
O lume pe un orbital.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Maşini de capsat bulion,
Alei cu feţe zâmbitoare,
Sinistre glasuri de-avion.

Bărbaţi albaştri şi femei zburătoare,
Cu toţii se îndreaptă spre spânzurătoare,
Cu toţii vor să mă omoare,
Pentru că nu sunt unul de-al lor.

Nu mă opun şi nu mă doare,
Pentru c-aici, greşelile nu dor.

Discutabil

Mă gândeam, ce-ar fi să fim culori?
Să fim lichide
şi-n timp să ne solidificăm.
Ce-ar fi fost dacă eu eram “galben”,
căci iubesc soarele,
şi tu să fii “roşu”,
Căci iubeşti să fii iubit?
Mă întreb, oare-ar fi existat portocaliul?

Mă întrebam, dacă eu eram verde
şi tu albastru,
ce-am fi făcut?
Ce culoare-am fi inventat?

Dac-am fi fost culori lichide
şi ne-am fi solidificat în timp,
oare am fi fost uniţi pentru totdeauna,
sau despărţiţi ca Soarele şi Luna?

Mi-aş dori să-ţi pese

Mi-aş dori să-ţi spun că am cancer
şi că sunt în ultimul stadiu;
că voi muri şi că voi pleca definitiv din viaţa ta.
Mi-aş dori să-ţi pese
măcar în vreun fel.
Şi mi-aş dori să mă îmbrăţişezi, să-ţi fie milă,
chiar dacă nu merit mila nimănui.
Mi-aş dori să închid ochii şi să mor.
Să mor ghemuită, în căldura braţelor tale;
mi-aş dori să mor, să mor pentru totdeauna lângă tine,
iar ţie să-ţi pese...

Eu nu-nţeleg lumea

E plin de doruri, negre doruri;

e plin de linişte şi gol de viaţă.

Nu e nimic aici.

Nu e speranţă şi gândurile mele nu se-agaţă,

se pierd in ceaţă.

Nu e iubire, nu e foc,

e ger în suflete,

e-un fel de joc.

Eu pierd, eu pierd, eu pierd mereu.

Nu mai am suflet,

Deci nu mai sunt nici eu.

Nu e pace, e durere.

Şi e o stare, n-o părere!

Odată

Am vrut odată tot timpul.

Să-l despic, fir cu fir,

aşa cum fac şi-acum, dar cu nisipul.

Am vrut să-l simt între degetele mele

şi-apoi să-l sărut, să-i dau drumul,

să se piardă nebunatic printre firele mele roşcate,

să se aşeze frumos pe ele,

să zâmbească,

să-mi cânte,

să-l privesc şi să mă privească,

să fie al meu,

să fiu a lui.

Am vrut odată tot timpul.

Acum,

acum nu mai vreau nimic.