Rațiunea mi-e zdruncinată

Mi-ar plăcea atât de mult

să mă desprind de mine uneori, 

să mă împart în două de-al de mine, 

să exist, să fiu la puterea a doua. 

Prima parte să fie conștientă 

doar de existența celeilalte,

iar cea de-a doua, doar de prezența

primei părți. 

Mi-ar plăcea ca atunci când m-aș împarți,

să mă doară atât de tare, 

încât să nu-mi mai doresc asta vreodată! 

Să mi se rupă oasele, 

mușchii să mi se despice-n fibre,

neuronii să-și piardă toate impulsurile,

iar trupul meu să-și piardă sufletul.

Plină de goliciune să devin, 

ca o foaie albă, mereu pregătită 

pentru gândurile nebunilor, 

așa și eu, mereu pregătită să fiu remodelată.

Mi-ar plăcea să mă văd distorsionată, 

corpul meu să nu respecte vreo regulă, 

să am linii de înaltă tensiune în locul degetelor 

și lumini în locul ochilor!

Mi-ar plăcea, în fapt, mai mult ca orice, 

nu doar să supraviețuiesc,

ci să trăiesc după regulile nebunilor, 

ale poeților și-ale naturii!

Mi-ar plăcea să mă autodistrug 

și să mă recompun într-un alt spațiu,

într-o altă existență, să fiu altceva,

ceva ce nu se cunoaște, nu se simte, 

nu se vede, nu se aude, 

ceva ce nu există încă! 

Goală în neputincioase sentimente

Să mă-nțelegi cum nimeni nu m-a înțeles vreodată

Și-n ochii tăi lumini amețitoare să zăresc,

Întreaga lume să dispară câteodată,

Câteodată, mereu când te iubesc.

În mâinile tale, eu goală să pășesc,

Nici sufletul în mine să nu ardă,

În inima-ți micuță, caldă,

Aș vrea... aievea să mă regăsesc.

Neputincioase sentimente se vaită-n pieptul meu,

Dar niciun sentiment n-o să exprime-ncaltea,

Ceea ce simt eu!

Am să mă ascund

Promit c-am să mă ascund în vise,
Iar voi în zadar mă veți căuta.
Căci niciun vis cu celelalte vise
Nu poate semăna.

Promit să mă ascund în vise,
Iar dacă unul dintre voi mă va visa,
Sunt liniștită, a doua zi mă va uita.

Promit să mă ascund în vise;
Că-n vise pot și eu visa!

Vara sufletului meu

Voi nu știți că ploaie-mi curge-n vene
Și frunze roșii mi-s lipite de retină,
Și liniștea-mi pătrunsă în timpan m-alină,
Că niciun vânt ca cel de Toamnă
nu-mi piaptănă mai bine geană cu geană.
Și voi nu știți a mă-nțelege
Și a-mi spăla durerea,
Dar Toamna asta,
devenind cu toată ființa numai a mea,
ca o dăruire neînchipuită din partea Universului,
mă spală cu prezența
mai bine decât oricine altcineva.
Ea nu-mi atinge mâinile,
Nu-mi atinge obrajii sau urechile,
Nu-mi atinge sânii,
Buzele nici atât,
Dar îmi otrăvește interiorul
Cu interiorul ei plin de plăcere
de septembrie,
de octombrie
și de noiembrie.

Devin imună, încât o iubesc cu toată-mi inima
Pentru că Toamna e de fapt vara mea!

Numai el

Când umbrele-ți învăluie obrajii,
parcă nimic nu mă-nfrigurează  mai tare
decât privirea ta tristă, fără de lumină
a acelei clipe.

Nici măcar îmbrățișările mele calde,
nici măcar ele, pline de iubirea mea seacă
nu-ți pot goni umbrele perfect lipite
de-al tău chip.

Nici măcar sărutările-mi disperate,
lipite de pielea ta rece, fină,
nu au sens și nici putere.

Iartă-mă, dar numai el, nemernicul,
e-n stare să le alunge definitiv,
să-ți lumineze ochii, să te coloreze,
să-ți încălzească buzele și tâmplele,
să te-nsuflețească  în întregime;

numai el, iubite, numai el!
Nemernic Soare!

Rămâi!

Țesută încet cu degetele calde,
cu mâinile-mi tremurânde
și pline de sărutul tău,
cu inima-mi ce arde,
ce iubește, ce ascunde
dragostea în hău, departe,
îți șoptesc întocmai:

Măcar ca umbră, rogu-te, rămâi!

Viduri

Nici iubire nu mai suntem,

Nici simţiri nu mai avem,

Suntem oase fără suflet,

Fără glas şi fără zvâcnet.

Suntem goi de neputinţă,

Şi de frică ne vârâm

În alei fără credinţă.

Şi ne doare, ne târâm

Spre umila evadare,

Unde uneori mai pare

Că sentinţa nu e mare,

Că aici nimic nu doare,

Că nici moartea nu mai pare

Chin şi urlete şi dor.

Nici iubire nu mai suntem…

Suntem vid ori suntem gol.