Ciclop

Trupul tău, templul meu de rugăciune,
aveam de gând să-l adun într-un strop,
dar stropul e plin de goliciune,
așa că iartă-mă, nefericitul meu ciclop.

Nu știu, dar ochiul tău nebun,
singurul tău ochi cu valuri albe pe cornee
focaliza pierdut în alizee ochiu-mi brun.
M-am speriat.

Ți-ai fi lipit retina ta de a mea,
ai fi strivit sclerotici și pupile!
Dar nu știai că toate astea
ne-ar orbi și nu ne-am mai putea vedea?!
Tu nu știai, ciclop iubit, că n-ai mai fi
dacă n-aș mai avea ochi?!
Am deveni bucăți de ronghi,
dacă n-am devenit deja...

Iartă-mă că am fugit așa,
iartă-mi gândul, inima,
iartă-mă, ciclop cu vise...
Acum ți le-am distrus, acum sunt stinse...

Îmi place când plouă...

Îmi place, îmi place când plouă,
îmi place atât de mult,
că parcă până atunci am fost pe jumătate goală
şi ploaia m-a întregit.

Îmi place când plouă,
când din cer cad pistrui albaştri,
pistrui lichizi şi reci,
şi când m-ating, am impresia că mă atingi.

Prin ochii tăi

Nemuritor cu ochi de sticlă
şi braţe din paie sparte,
mi-ar plăcea să-mi furi capul
într-o zi.
Să-l iei cu tine în lumea
cu ploaie caldă, fierbinte,
să facem baie amândoi,
să-mi împrumuţi ochii tăi
şi cu ei să-ţi văd cerul.
Tu ai cer în loc de inimă
şi prin vene-ţi curge ploaia.
Ţi-aş iubi ploaia ne-ncetat,
fără să gândesc, fără să văd.
Stii, te-aş iubi,
dar tu nu ştii cum e să ştii!

Niciodată

Nici dragostea de mine nu se prinde.
Deci, drag iubite, nu pot să fiu a ta.
Nici mâinile de gât nu-ţi pot cuprinde,
nici chipul a ţi-l săruta.

Nici ochii mei nu pot să vadă
lumina din privirea ta;
şi crede-mă că şi-ar dori să poată
să-ţi simtă trupul pe pupila mea.

Nici vocea nu ţi-o recunosc;
şi plânge surd urechea mea.
Căci glasul tău cel mai frumos
a dispărut aievea.

Şi niciodată n-o să pot
să-mi întregesc fiinţa,
fiindcă tot ce-a fost frumos
a dispărut cu tinereţea.

Stele din cenuşă

Departe de mine, de viaţă, de om,
în alte lumi, cândva, departe, iubindu-ne-vom!
Pe lângă stele din cenuşă şi soare din arţar,
pe lângă geamuri incolore, călcând pe furnicar,
ne vom iubi şi aste toate vor sta şi ne-or privi.

Şi noapte-ar fi mereu, mereu... şi  linişte deplină!
Tu rezemând pe braţul meu clipeşti şi pe retină
un gol imens se instalează, furându-ţi din lumină.
Voi dispărea din ochii tăi mai mici ca prunele de vară;
şi braţul meu îţi va opri nebuna inimă să sară
din pieptu-ţi disperat să mă cuprindă.
Căci de nu vede, să mă simtă!

Şi liniştindu-ţi mintea speriată, te apropii de-al meu glas
ca s-auzi ce nu s-aude de la inimă la pas.
Şi vei murmura întruna, neştiind că eu trăiesc
să te-aud şi să-ţi văd gura cum şopteşte... "te iubesc!".

Joc

Era un simplu joc, prea pueril în sine;
ca mersul pe jos prin mine însămi.

În zadar ţipam: "Daţi-mi pace!";
ei credeau că poate ţip dinadins.

Adevărul era că-mi smulgeau inima din piept,
râzând cu feţele lor meschine,
mişcându-şi construcţiile bolnăvicioase
pe lângă ochiul meu sărac.

Ce idioţenie c-am rămas fără inimă!
Ce idioţenie că nu mai am nici glas!

Mamă

Aş vrea să fiu şi eu aşa frumoasă,
căci eu iubesc înfăţişarea ta;
e cea mai plină de culoare şi de viaţă
şi unde-aievea se scaldă dragostea.

În ochii tăi mereu găsesc lumină
cum nu găsesc în ochii altcuiva;
mereu e caldă şi senină,
mereu la fel de lină în privirea ta.

Iar gura ta e îmbracată-n zâmbet
şi toată fericirea ta acolo o aduni;
nu este gură mai frumoasă
şi ochi mai calzi şi mai nebuni.

Nu am nici glas ca să-ţi şoptească
şi nici cuvant ca să îţi spun
că te iubesc şi ce frumoasă
eşti mama mea, cu ochii calzi şi buni!