Stele din cenuşă

Departe de mine, de viaţă, de om,
în alte lumi, cândva, departe, iubindu-ne-vom!
Pe lângă stele din cenuşă şi soare din arţar,
pe lângă geamuri incolore, călcând pe furnicar,
ne vom iubi şi aste toate vor sta şi ne-or privi.

Şi noapte-ar fi mereu, mereu... şi  linişte deplină!
Tu rezemând pe braţul meu clipeşti şi pe retină
un gol imens se instalează, furându-ţi din lumină.
Voi dispărea din ochii tăi mai mici ca prunele de vară;
şi braţul meu îţi va opri nebuna inimă să sară
din pieptu-ţi disperat să mă cuprindă.
Căci de nu vede, să mă simtă!

Şi liniştindu-ţi mintea speriată, te apropii de-al meu glas
ca s-auzi ce nu s-aude de la inimă la pas.
Şi vei murmura întruna, neştiind că eu trăiesc
să te-aud şi să-ţi văd gura cum şopteşte... "te iubesc!".

Joc

Era un simplu joc, prea pueril în sine;
ca mersul pe jos prin mine însămi.

În zadar ţipam: "Daţi-mi pace!";
ei credeau că poate ţip dinadins.

Adevărul era că-mi smulgeau inima din piept,
râzând cu feţele lor meschine,
mişcându-şi construcţiile bolnăvicioase
pe lângă ochiul meu sărac.

Ce idioţenie c-am rămas fără inimă!
Ce idioţenie că nu mai am nici glas!

Mamă

Aş vrea să fiu şi eu aşa frumoasă,
căci eu iubesc înfăţişarea ta;
e cea mai plină de culoare şi de viaţă
şi unde-aievea se scaldă dragostea.

În ochii tăi mereu găsesc lumină
cum nu găsesc în ochii altcuiva;
mereu e caldă şi senină,
mereu la fel de lină în privirea ta.

Iar gura ta e îmbracată-n zâmbet
şi toată fericirea ta acolo o aduni;
nu este gură mai frumoasă
şi ochi mai calzi şi mai nebuni.

Nu am nici glas ca să-ţi şoptească
şi nici cuvant ca să îţi spun
că te iubesc şi ce frumoasă
eşti mama mea, cu ochii calzi şi buni!

Raiul nostru

Raiul nostru nu e-n rai;
raiul nostru e-ntr-o casă
cu perdele mici, cusute,
unde e o mică masă.
Şi pe ea sunt prăjituri făcute
cu dulceaţă de acasă.
Lângă masă e un pat;
mic şi el, dar ordonat.
Iar când seara vine-aici
şi m-aşez eu lângă tine,
casa noastră din poveşti
e-ncărcată de iubire.

Slugă-ţi vreau a fi

Zâmbet Dumnezeiesc
ce m-agăţi în nefiinţă,
nu mă trage după tine,
nu mai vreau să fiu zeiţă.

Lasă-mă să-ţi cânt în pace,
să te-alin în văi nebune,
pentru că în mine zace
dragoste ce nu apune.

Vreau să-ţi fiu slugă pierdută,
să te rog a mă iubi,
să mă-nchin, să rămân mută
dacă nu te voi sluji.

Dizolvare sau îngheţ

Stropi nebuni pe trupu-ţi gol
se trezesc în agonie.
Trupul tău e rece-n somn,
iară stropii-ţi dorm pe tine.

Îngheţat-au mici pe-ţi tâmplă
şi-ţi răcesc în vene sânge.
Nu e linişte, e vâlvă,
pentru că şi corpu-ţi plânge.

De ce dai în mine, tată?

De ce dai în mine, tată?
Nu ţi-e milă când mă vezi?
Şi de ce nu vrei a crede
că mai doare câteodată
inima ce n-o-nţelegi?

De ce dai în mine, tată?
Nu ai fost şi tu copil?
N-ai avut şi tu un tată
să-l iubeşti şi să te bată?

De ce dai în mine, tată?
Când iubirea mea e toată
singură, împrăştiată?
Crezi că nu-i destul amar?

Dă în mine-atunci! dar tată,
teamă mi-e că poate,
am să te urăsc vreodată.