N-ai vrea cumva?

M-am pierdut în cafenea,
sorbind cu nesaţ cafea.
Şi privirea se juca
- enervată – cu o stea
albă, ce stătea
spânzurată de tejghea.
Încercam să-i aflu rostu’:
O steluţă albă-n dosu’
căreia şedea cuminte
o fetiţă – ţin eu minte –
ce-mi trăgea priviri de printre
pletele-i brunete, lungi,
şi perdeaua mică-n dungi.
Am scos limba către ea,
să-i arăt furia mea.
A dat ochii peste cap.
Ce-o fi zis:
“Ăsta-i bolnav!”
Nu-mi păsa prea mult de ea.
Eu, eu căutam un altceva:
Care-i treaba pân’ la urmă
cu steluţa cea nebună?
Şi ce face pe tejghea,
într-un bar sau cafenea?


Tu ai stele lângă tine,
când sorbi cu nesaţ cafele?
Dacă da, ce zici de ele?
Sunt steluţe bune, rele?
N-ar fi mai frumos cumva
să renunţi la o cafea,
să salvezi o mică stea,
să se-ntoarcă-n cerul ei,
iar tu, apă doar să bei?