Mi-au zis că am febră, că am probleme cu mintea, că am păţit ceva – un fel de transformare - şi că, nici ei nu ştiu de ce, m-am schimbat şi-am devenit ceva, ciudat pentru ei, ciudat chiar şi pentru mine, de parc-ar şti ei ce e ciudat pentru mine. Şi mi-au mai zis că n-o să pot reveni la ce-am fost, că e imposibil, că sunt prea slabă să pedalez înainte şi s-ajung de partea cealaltă, unde am mai fost cândva. Ei doar glumeau. Sau eu credeam că ei glumesc. Voiam să ridic palma la ei, să-mi încordez muşchii şi să le apuc fălcile obosite-ntre mâinile mele, dar ceva, o chestie mică, roşie, îmi trăgea braţul în jos, şi mi-l ţinea ţintuit de pat. Voiam să le stâlcesc mandibulele, să-i doară la fel de mult cum mă dureau pe mine cuvintele alea prosteşti şi dure, lipsite de orice adevăr. Şi cum nu puteam să-mi ghidez degetele şi să le conduc spre feţele lor stâlcite, morocănoase, urâte, pline de plictiseală şi ură, am decis eu – într-un plin moment de maximă inspiraţie - că cel mai bine-ar fi să le zic ceva, să-i atingă, sau… să nu-i atingă, dar să-i doară.
- Cretinilor! le-am zis.
Şi când v-am văzut ochii bulbucaţi, plini de spaimă, ca şi cum ceva n-ar fi mers conform planului, am râs malefic în sine, atât de “în sine”, încât să vedeţi şi voi. Şi-am râs, şi-am râs atat de mult de voi, încât mi-am dorit să nu încetez vreodată să râd. Şi n-am încetat niciun moment s-o fac, nici măcar o secundă, oricât de obosită-mi era conştiinţa. Şi râd de prostia voastr-acum, pentru că aveţi impresia c-am innebunit, când eu n-aş putea s-o fac vreodată. Sunteţi proşti, şi proastă sunt că râd de voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu