Mulţimea de oameni, printre care se afla şi Petru, ce se ivea în faţa ochilor Emei părea indestructibilă. Trecuseră cinci minute şi nu înaintase decât c-un pas, ceea ce o enervă destul de tare, în afara faptului că-şi simţea trupul greoi, presat de o căldură interioară. Ameţeala îi provoca greaţă, şi poate că ăsta nu era singurul factor ce contribuia la acea stare de rău ce o resimţea Em după o oră în care se aflase sub presiune. Dar nu avea de gând să schimbe cu nimic lucrurile, căci bucuria ce o simţea în adâncul sufletului ei îi oferea destulă putere să mai reziste zece minute. Plus că avea în faţa ochilor ei un bărbat ce-i încânta privirea pierdută, privirea ce-i dădea de gol starea în care se afla. Era cald, mult prea cald în acea cameră suprapopulată, iar el simţea cum fiecare cm de piele se încinge şi se răceşte brusc. Îşi simţea sângele fierbând prin vene, iar tâmplele despicându-se în două şi lipindu-se iar, după câteva secunde bune. Îşi împinse sacoul, şi-l apucă în două degete. Purta un tricou negru, mai mult mulat, ce-i dezvăluia fiecare detaliu al fiecărei forme. Îşi întoarse capul şi zări chipul înfierbântat al Emei, aşa că-i zise: „Ladies first!” şi zâmbi timid. Em tresări şi simţi cum corpul i se restrânge, cum devine mică şi inofensivă. Făcu doi paşi mici, până ajunse în faţa lui Petru, îşi dădu ochii peste cap, realiză, aşa că se intoarse, afişând un zâmbet de copil răsfăţat, către Petru şi-i şopti: “Mulţumesc!”. Inima-i bătea cu putere, dând semene că ar vrea să iasă, să ia puţin aer, să se liniştească, să ţipe în cel mai rău caz, şi să revină în trupul Emei cu forţe proaspete. Inspiră de trei ori profund şi se calmă. Încă-şi simţea picioarele tremurând la gândul că ea “îl ştie” şi că el pe ea nu. Ajunse în faţa ghişeului şi zări după el chipul unei tinere de maxim 30 de ani, roşcată, ce purta o pereche de ochelari cu rama gri. Purta un ruj ţipător ce-i punea frumos în evidenţă buzele subţiri şi o rochiţă decoltată în formă de V, de-un roz bombon, cu mâneci ¾, punându-i în evidenţă umerii laţi. Părea extrem de simpatică, şi în acelaşi timp extrem de sofisticată. Em se aplecă şi-şi vârî capul prin ochiul de sticlă. O privi în ochi pe funcţionară, îi zâmbi respectuos şi o întrebă:
- Îmi puteţi oferi o carte de vizită, vă rog frumos?
- Poftiţi! îi intinse aceasta un bileţel dreptunghiular, de-un portocaliu pal, ce se afla pe o măsuţă învecinată, alături de alte zeci de astfel de bileţele, în timp ce strecură o privire caldă pe sub perechea de ochelari.
- Mulţumesc! păru încântată Em.
Tipa îi zâmbi în timp ce-i făcu semne lui Petru că urmează. Em se retrase câţiva paşi la dreapta, îşi puse în geantă cartea de vizită şi trase fermoarul. În tot acest timp auzi o mică parte din conversaţia lui Petru cu tânăra roşcată:
“- Da, un anunţ […] în gazdă. Ştiţi, am apartamentul destul de mare, şi cum e criză şi banii nu ne ajung […] ”
“Gazdă? Are apartamentul prea mare?” Se întrebă Em, şi nu părea să găsească vreun răspuns plauzibil, aşa că-şi îndreptă paşii spre ieşire. Simţea cum vântul îi umblă prin şuviţele rebele şi asta-i plăcea la nebunie. Păşea cu atâta încredere în adâncul ei, fiind răpusă de o bucurie nemărginită. Şi-ar fi dorit să poată să-şi arunce pantofii ce-i îngreunau mersul, dar fericirea o încuraja la fiecare secundă. Simţi urma parfumului şi-l recunoscu. Îşi întoarse privirea şi-i zări trupul înălţându-se parcă spre bolta senină. Zambetul divin ce-l afişa pe chipu-i alb, o înmuie până-n adânc. Şi-ar fi dorit sa nu fie în urma ei, să nu-i observe pasul obosit şi trupul laş. Spera totuşi să n-o observe, să nu-şi îndrepte ochii către fiinţa sa. Dar cum s-ar fi putut, când intreaga fiinţă a Emei radia de fericire? Cum, când zâmbetul nevinovat de pe al său chip îţi captiva pupilele şi le făcea din ce în ce mai mici, făcând observabil fiecare detaliu al înfăţişării ei? Grăbi pasul în speranţa că-i va pierde urma, dar îşi aminti că acelaşi drum îl are şi el de parcurs. Casa îl aşteaptă, apartamentul cel mare îşi aşteaptă stăpânul, ori stăpânul nu-şi poate dezamăgi apartamentul. Îşi potrivi privirea în pământ şi-şi adună gândurile pierdute-ntr-o lume falsă şi stupidă. Ajunse în dreptul blocului, îşi răsuci trunchiul şi-l privi cu coada ochiului. În acelaşi timp el îi făcu un semn discret cu mâna, un fel de rămas bun. Aşa că îi urmă şi ea exemplul, şi-l salută. Intră în casă, îşi aruncă tocurile şi-şi zvârli sacoul purpuriu pe patul făcut. Se simţea în al nouălea cer, poate chiar în al zecelea, dac-ar fi existat. Îşi izbi trupul de plapuma cea moale şi-şi închise pleoapele uşor, lăsând somnul s-o fure complet.
Reuşise pentru prima dată în viaţa ei să facă ceva bun, demn de lăudat. Reuşise să-şi îndeplinească unul din cele mai mari vise ale sale, acela de a avea un loc de muncă. Evident, emoţia şi stresul acumulat o făceau obosită, dar cum bine se ştie, Em era o tânără puternică, şi nimic n-ar fi putut-o opri să-şi îndeplinească visele aparent inexistente.
Viaţa e lungă şi e grea, ne încearcă în fiecare secundă, oricât de banal ar suna asta. Viaţa e aşa cum vrem noi să fie, cu bune şi rele. Şi tot timpul pe care-l pierdem spunându-ne că n-avem niciun rost ca fiinţe, se întoarce împotriva noastră, a tuturor. Rostul nostru e ascuns undeva şi e ascuns bine.
Starea Emei se îmbunătăţise vizibil, chipul ei exprima în fiecare clipă fericirea ce o resimţea în suflet. Însă oricât de mult şi-ar fi dorit să renunţe la ţigări, ar fi fost imposibil. Ţigările sunt mici ucigaşi în forme ciudate, aş zice. Dorinţele nu înving întotdeauna viciile. Încercările îi erau în zadar, nu făceau decât să-i demonstreze ca-i lipseşte voinţa, o deprimau toate acestea într-un fel.
Sâmbăta era ziua de odihnă a Emei, singura zi în care avea posibilitatea să-şi pună gândurile într-o ordine, o ordine numai a ei. Se îmbrăcă în hanoracul său negru, îşi luă pachetul de ţigări în buzunar şi coborî pe băncuţa din faţa blocului. Era o zi al naibii de senină, cum nu mai fusese de mult timp, o zi în care ţi-ai fi putut lua zborul departe de rutină, departe de străzi aglomerate şi oraşe poluate, departe de tot calvarul. Se aşeză pe băncuţa roşie şi-şi aprinse o ţigară, conştientă fiind că nu e bine ce face, că nu aşa va scăpa de acest viciu. Însă continuă să pufăie cu o poftă nebună din ţigara tocmai aprinsă. Îl zări şi se înecă uşor cu fumul, tuşi de câteva ori, şi-şi reveni. Îl privi, îl examină în detaliu, şi-i observă nerăbdarea din privire. Petru se apropia uşor de blocul alăturat, fără a o observa pe Em însă, cu muşchii feţei încordaţi, plictisiţi, obosiţi, cu privirea pierdută asupra unei frunze arămii. Ema îşi aruncă ţigara pe jumătate consumată, îşi ridică picioarele pe băncuţă şi întrebă:
- Cum stai cu chiriaşul? regretând imediat cele spuse.
Petru se întoarse, o zări pe Ema, o recunoscu şi schiţă un zâmbet de bucurie, ca şi cum asta şi-ar fi dorit să se întâmple de atâta timp.
- Ăă? se bâlbâi Petru. Aaa! Treaba cu anunţul! realiză acesta.
- Mdaaa.. grăi Em printre dinţi.
- Salut şi ţie! răspunse acesta ironic. Chiar acum urmează să-mi întâlnesc viitorul oaspete. Păru încântat Petru.
- Da, se pare că unii au noroc... constată Em, spunând-o în spirit de glumă.
- Petru! se recomandă acesta.
- Em! zise în timp ce-i sclipeau ochii de veselie. Ema! accentuă aceasta.
De partea cealaltă a străzii, înalt, bine făcut, cu o nerăbdare apăsătoare în priviri, ce-i punea în evidenţă ochii de-un verde aprins, purtând un sacou maro, îşi făcu apariţia Albert, viitorul chiriaş al lui Petru. Era încântat de faptul că-şi găsise în sfârşit un loc stabil, care nu necesita nici prea mulţi, dar nici prea puţini bani. În viziunea sa, totul mergea perfect. Îl observă pe Petru, şi din câte ştia despre înfăţişarea acestuia, gândi că e el. Traversă după ce se asigură de câteva ori, făcu câţiva paşi până ajunse în faţa acestuia şi întrebă:
- Asoltanei Petru?
- Da? se întoarse acesta speriat. Îi văzu chipul şi-şi dădu seama că altcineva decât omul cu care trebuia să se întâlnească nu are cine să fie. Îi zâmbi şi exclamă: Aaa!
- Albert sunt! Am vorbit la telefon în legătură..
- Da, ştiu, ştiu. Mi-am dat seama. îl întrerupse acesta.
Em îl scană din cap pâna-n picioare de căteva ori, în timp ce-şi aprindea o nouă ţigară. Îl cunoştea, chipul îi era atăt de familiar, dar nu reuşea să realizeze de unde, nu găsea nicio conexiune. Devenise încruntată, puţin irascibilă. Se înroşise şi la un moment dat îşi dădu seama, deschizând bine ochii. Clipi de câteva ori, înghiţi în sec şi începu să alerge către intrarea în bloc. Trânti uşa de la intrare, în timp ce adrenalina-i creştea vizibil. Urcă scările în grabă până la etajul trei, împinse uşa locuinţei sale, şi se aruncă peste sertarul cu acte şi fotografii. Avea continuu în minte ochii verzi ai tipului, şi forma ciudată a feţei. Găsi un album de familie vechi, şi începu să caute o poză micuţă. Privirea i se opri asupra unei forografii a unui tip, lângă care se afla mama ei, Miriam. Păreau atât de fericiţi, ca şi cum timpul ar fi fost doar al lor, ca şi cum fericirea din interiorul lor le-ar fi asigurat viaţă veşnică. Prinse poza în mâna stângă, căci în cea dreaptă încă-şi ţinea ţigara aproape ruptă, şi se grăbi să ajungă la geamul din balcon. Împinse cu piciorul scaunul ce se ivea în faţa sa şi deschise fereastra. Privirea-i era aţintită asupra individului de jos. Semănarea era izbitoare, mai mult decât atât. Făcu trei-patru mişcări ale capului, având în prim-plan tipul din fotografie şi tipul de jos şi îşi dădu seama că e aceeaşi persoană. Şocul o determină să-şi scape ţigara în gol, peste balcon. Lacrimile i se prelingeau peste faţa înroşită, iar inima-i bătea cu putere-n piept. Se întoarse brusc, ieşi pe uşă, coborî scările cu aceeaşi viteză cu care le şi urcase, şi împinse uşa blocului cu forţă şi cu ură. Se îneca în propriile lacrimi, gândurile-i erau împrăştiate iar trupul îl simţea presat de greutăţi ameţitoare. Începu să ţipe cu toată puterea din adâncul ei:
- Nemerniculee! Asta?! Asta înseamnă la tine iubire? Dacă asta înseamnă pentru tine dragoste, eşti un căcat! Îşi vărsă Em ura în timp ce se îndrepta către Albert pentru a-i trage câteva palme.
Petru zări chipul plin de lacrimi al Emei şi observă intenţiile acesteia, aşa că încercă să o oprească. O prinse de mâna stângă şi îi trase trupul către al lui. Em scăpă forografia la picioarele „nenorocitului”, în timp ce urla din toţi plămânii:
- N-ai suflet? Tu chiar n-ai suflet?! Raspunde-mi!! Răspunde-mi odată! Ţie chiar nu ţi-a păsat vreodată de femeia aia? Nenorocitule care eşti!
- Calmează-te! o imploră Petru.
Suflarea îi devenea greoaie, aerul nu-i mai ajungea, simţea cum se prăbuşeşte pentru a mia oară, cum se îneacă în lacrimi şi-n durere. Individul se aplecă şi ridică fotografia. Clipi de câteva ori, în speranţa că se va trezi, şi se recunoscu în poză alături de Miriam, prima sa iubire. O privi pe Ema şi apoi pe Miriam, şi repetă acest lucru de încă patru ori până realiză. O lacrimă se pregătea să cadă din colţul ochiului drept. Clipi, şi aceasta-şi făcu traseu pe obrazul cicatrizat al lui Albert, până se izbi de cimentul rece. Şopti, privind-o pe Em, cuprins de un regret puternic:
- Nici măcar nu-ţi ştiu numele...
Urmează...
