Em.

Toamnă seacă şi atât. Panorama oraşului, sau cel puţin a străduţei respective, era una dezamăgitoare pentru orice privire, era un fel de colţ rupt dintr-o fotografie mâzgâlită, fotografie a unui mormânt. Vântul era şi el de aceeaşi seamă: aspru, rece, rece ca de toamnă. Iar sunetele provocate de acesta păreau a fi ţipetele unor copii.
Sus, în dreapta unui balcon a unui bloc de patru etaje din strada Zori, pe un scaun mic, de lemn, recent achiziţionat de la magazinul de mobilă din capătul străzii, cu privirea pierdută în gânduri mult prea sofisticate pentru a le înţelege chiar ea, femeia pufăia dintr-o ţigară, ultima din pachetul de Kent. În faţa sa zăcea o măsuţă de cafea, cu trei picioare asimetrice, de-un negru şters, pe care erau aşezate un plic roşu, deschis, care ţi-ar fi sărit în ochi chiar şi de la un kilometru distanţă, şi o scrumieră ciobită, plină de mucuri de ţigară, plină până la refuz. Termină şi cea din urmă ţigară şi pufni, ca şi cum şi-ar fi dorit ca nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată să nu se fi întâmplat.
Purta o pereche de blugi scurţi, albi, cu două buzunare laterale, în care obişnuia să-şi ţină nelipsitul telefon şi nelipsitele gume. La o primă privire ai fi spus că sunt de-un alb imaculat, când mica pată de cafea, realizată tocmai în acea dimineaţă, sfida această perfecţiune. În partea de sus purta un pulover de un albastru deschis, având mânicile suflecate, perfect pentru a simţi furia vântului.
Îşi aruncă picioarele amorţite peste măsuţa de cafea şi reuşi să o clintească, în timp ce plicul cel roşu fu luat de vânt şi aşezat pe trotuarul străzii. Reacţia sa de moment fu ca cea a unui ţânc ce-şi doreşte cu disperare să-şi convingă mama să mai rămână cu el in părculeţ:
- Stai! scoase ea un sunet răguşit, ca de o puştoaică de 19 ani, care ştie a fuma şi a consuma cafele zilnic, încă de la vârsta de 15 ani. Stai!
Îşă frecă mâinile de ochi ca şi cum abia se trezise din somn, făcu un semn din cap pentru a-şi aduna toate gândurile într-o ordine, şi se ridică de pe scaunul cel mic pentru a se îndrepta spre balustrada balconului. Se aplecă peste aceasta, conştientiză şi rosti câteva cuvinte, atât de încet, încât ea să fie singura capabilă să le audă:
- Ah, la naiba! Plicurile roşii aduc doar ghinion!
Îşi trase trupul înapoi, căci frigul o paralizase, trânti geamul, care scosese un zgomot de rutină pentru urechile fetei, sorbi ultima gură de cafea din căniţa uitată pe pervaz şi intră în camera ce dădea din balcon, singura cameră a acelei locuinţe. Televizorul bâzâia, fiind dat la volumul 49, bâzâia într-un hal greu de imaginat, încât fiecare sinapsă realizată, de la atâta zgomot, s-ar fi putut dezintegra la fel cum se descoase un pulover din lână. Luă telecomanda în mână şi aruncă în acesta cu ură. Impactul fu destul de puternic, încât bateriile de tip R3 ajunseră sub patul bej, nefăcut, pe care zăcea mormanul de rufe, rufe abia scoase din maşina de spălat.
Îşi trase perechea de pantaloni de training peste cei scurţi, îşi schimbă sutienul şi îşi puse cămaşa verde, peste care îşi luă un hanorac negru, se încălţă cu teneşii şi începu să scotocească printre foile unei cărţi, până ce dădu de o bancnotă de 10 lei. Îşi prinse părul cu elasticul cel negru şi ieşi pe uşa locuinţei, fără ca măcar să o închidă.

Em, prescurtare de la Ema, prescurtare de la Emanuela, era o puştoaică de 19 ani, fără prea multe scopuri în viaţă, fără prea multe idei şi vise, o simplă adolescentă încercată de prea multe probleme, încercată de prea multe ori. Ea era stundentă la Facultatea de Jurnalism din Kentucky, căci avea o pasiune aparte spre a pune cuvintele pe foaie într-un anume fel, încât să transmită sentimentul ce-ţi macină sufletul încă de la mijloc. Trăia într-o garsonieră, la etajul 3, singură, căci prieteni nu avea, iar singura sa soră, Delia, decedase în urmă cu 4 ani, fiind bolnavă de cancer. Delia era mai mică decât Em cu 3 ani, o diferenţă destul de însemnată, dar nu îndeajuns încât să facă relaţia dintre cele două să nu funcţioneze. E adevărat că cele două aveau vârste fragede, 12 respectiv 15 ani, dar asta nu însemna că nu erau destul de coapte la minte încât să realizeze ce distranţă avea să le despartă, să le despartă pentru totdeauna. Del, cum îi zicea Em, îşi găsi sfârşitul într-o zi de 15 august, cu două săptămâni înaintea zilei Emei.
Suferinţa pe care Ema o purta zi de zi în suflet, o determină să se apuce de fumat, văzând în asta o portiţă de evadare. Când aceasta realiză că e singură pe lume, încercă să-şi ia viaţa, dar eşuă. Această puştoaică nu apucă vreodată să-şi cunoască tatăl, întrucât acesta îşi părăsi iubita, mama celor două surori, în timp ce aceasta era însărconată cu Ema în şaşe luni. Iar Miriam, mama adolescentei, înnebuni odată cu decedarea fiicei sale mai mici, Delia.
Complet singură. Se zice că astfel de întâmplări sunt posibile doar în filme, sau doar în poveşti, dar viaţa, aşa cum e ea, e mult mai dură decât am vrea noi să fie...

Coborî în grabă scările, împinse cu forţă uşa blocului şi ieşi în stradă. Începu să picure, aşa că se grăbi să ridice plicul de jos şi să-l bage in buzunar, la căldură. Ezită însă. Ceva din adâncul ei o îndemna să citească conţinutul scrisorii, o rodea ceva în interior, şi părea că nu avea de gând să o lase în pace, până ce nu o va face. Mototoli între degete scrisoarea şi o băgă în buzunarul hanoracului. Probabil pentru a-şi stăpâni gândurile, aceasta trase şi fermoarul şi începu să o ia la pas către chioşcul din capătul străzii. Ploua din ce în ce mai tare, iar picăturile i se prelingeau pe chipul trist, apoi pe trupul slab, transformând-o într-o statuetă de apă. Intră în încăperea plină de pachete de ţigări şi sticle cu băuturi alcoolice şi ceru bărbosului ce se afla după teşghea:
- Un Kent...
- 11 lei. Altceva? întrebă vânzătorul.
Em privea dezorientată spre geamul pătraţos al încăperii şi scotocea cu mâna stângă în buzunarul drept banii pentru a plăti. Realiză că n-are decât cei 10 lei şi îşi trase o palmă peste faţă.
- Totul este bine, domnişoară? întrebă bărbosul.
- Da, doar ca am uitat că am doar 10 lei la mine. Revin imediat...
- Nu e nevoie. Mai treci pe-aici, nu-i aşa? O să-ţi achiţi atunci datoria.
- Mersi.
Îi zâmbi din politeţe tipului, se întoarse şi-şi zise în sinea ei: „Fir-ar! Iar am facut-o de oaie.” Păşi în ploaia demenţială şi începu să alerge disperată spre casă. Probabil că nici dacă ar fi participat la un concurs de păşit în bălţi nu ar fi reuşit să calce prin toate, aşa cum călcă în ele în cele două minuţele din drumul spre casă. Intră în apartament şi zvârli pachetul de ţigări pe pat. Intră în baie, îşi dădu hainele jos, le împachetă şi le trânti în maşina de spălat şi se băgă sub duşul fierbinte. Tremura din orice încheietură, şi simţea că nu se mai încălzeşte odată.
Dupa 10 minute ieşi din acea încăpere plină cu aburi şi-şi trase halatul cel roşu peste trupul ud. În timp ce-şi usca părul cu un prosop de bumbac, bolborosi: “Până şi el e roşu…”
Ceasul arăta deja 18:43, mare lucru afară nu puteai să zăreşti. Em se aşeză pe scăunelul din balcon, îşi deschise larg geamul [ploaia se oprise] şi începu să pufăie ţigară după ţigară. Privirea îi era aţintită asupra balconului din faţa sa. Îşi dădu seama că nu realiză vreodată de existenţa lui, şi îi fu curios acest lucru, întrucât stătea cu orele pe scăunel fără ca măcar să facă ceva. Poate că ăsta era un semn că mintea ei fugea mult prea departe, probabil că fugea în speranţa că se va detaşa naibii de toate problemele. Şi exact atunci îi zări silueta bine făcută, exact ca a unui tip de vreo 20-25 de ani care frecventează sala. Zâmbi ironic şi-şi zise: “Parcă toţi ar fi la fel...”


Urmează...