cea mai frumoasă zi

de asta mi-e teamă mie
- să nu uităm momente -
căci, mă întreb,
așa uită oamenii de ei?

De asta te fotografiez zilnic,
memoria mă mai lasă uneori.
Mi-e teamă să nu pierd vreo amintire cu tine
și să se împuțineze iubirea din mine
deși - mereu e un "deși" între noi -
nu voi uita nicicum
ziua cu 40 de grade, cu mâncare de la Mc...
Luasem cel mai greu examen
și ce frumos am sărbătorit,
cu vântul bătându-ne fețele,
pe geamul unui tren ce ne ducea unde voiam noi.

Îți amintești cum a stat timpul în loc atunci
și cum fericirea noastră s-a născut dintr-un lucru atât de mic?

despre oameni

oamenii sunt niște bile de plastilină

de diferite culori

și de diferite nuanțe

care se topesc la căldură

și împietresc la frigul de-afară;

care se combină și se recombină

până toți devin un tot.

O mare bilă de plastilină

pe care-o frămânți cu patos

între mâini

și-i dai o formă oarecare.

Oamenii sunt o bilă de plastilină

care-a alunecat din vis.

Și ce vis perfect era…

nevoie singulară

nu vreau de la tine nimic,

nimic material, palpabil, fizic,

decât pe tine.

dă-mi liniștea s-adorm,

la fel cum în acea noapte,

în cortul nostru, în vârful muntelui,

îmbrățișați de frig în vară,

atât de sincer și de firesc,

n-aveam nevoie decât unul de altul

înainte de toate

din fiecare vis de-al meu

țâșnesc gânduri

ca niște brațe lungi

care mă cuprind

de jur împrejur

ca o vestă de salvare

care mă ține la suprafață

ca pe-o pană plutind pe-un ochi de apă albastră

ca irisul ochilor tăi

pe care în fiecare noapte-i visez

ca pe-un gând interminabil

pe care-l am în fiecare noapte

înainte de-a adormi.

lângă tine.

ca pe ochii din cap

Auzisem că ai avea nevoie de niște unde mecanice,

să faci nu știu ce cu ele.

M-am pornit spre tine,

voiam să te iau la întrebări:

“ce, eu nu-ți ajung?”

Pe drum, mi-am dat seama

că ochii tăi mai au ceva

pe lângă toate elementele alea anatomice;

au albastru de la valuri.

Și-am înțeles nevoia ta de unde.

Și mi-am dat seama că ochii mei sunt atât de telurici,

că-și iau culoarea de la munte.

Dacă te-ai întrebat de ce n-am mai ajuns la tine,

să știi că instinctul m-a purtat, exact ca vântul,

către el.

Aveam nevoie de culoare-n ochi.

Dar stai liniștit,

nu degeaba te iubesc ca pe ochii din cap.

uneori iubirea cade pe jos

Uneori simt că am atât de multă iubire de împărțit,

atât de multă, încât nu-mi încape în rucsacul fără fund

și-mi cade pe jos,

pe pământul ud, pe pietre,

pe iarbă, pe flori galbene

- nu știam de când a început să-mi placă galbenul -

Și-mi dau seama că toată iubirea mea,

fără să vreau, se consumă atât de natural

pe lucruri care nu te rănesc, nu te uită,

pe lucruri care împărtășesc frumosul

și care-s pure.

Lucrurile astea nu-și schimbă poziția

nici teoretic și nici practic – în linii mari -

precum oamenii care odată ce fac primii pași

devin un soi de chestii rele.

Uneori am atât de multă iubire de împărțit,

încât nici nu se vede

printre atât de multe răutăți

care, evident, sunt ale mele!

după două

După două, soarele-i mai puternic;
tocmai ce-a mâncat niște galben fierbinte
și moare de cald,
se topește peste mine.

După două, vântul doarme-ascuns în parc.
Soarele e prea puternic, l-a bătut prea mult în cap
și-a pus vântului capac.

După două, liniștea-i atât de mare,
că și pe vântul care doarme, bine-ascuns într-un tufiș,
l-ai găsi după suflarea-i ce se-aude pe furiș.

După două versuri scrise
într-un timp mai mic sau mare,
toate cele pomenite astăzi,
Soare, Vânt, Liniște mare,
rușinatu-s-au de ele
și-acum nu doar că-s ascunse
după nori și după ploaie,
dar m-au și lăsat pe mine,
eu, un simplu orișicare,
să vă spun că dumnealor
au plecat; în țări mai calde.
Nori vor sta în locul lor.

După toate astea, vouă,
vă mai spun că după două,
de-astăzi plouă...