Vara sufletului meu

Voi nu știți că ploaie-mi curge-n vene
Și frunze roșii mi-s lipite de retină,
Și liniștea-mi pătrunsă în timpan m-alină,
Că niciun vânt ca cel de Toamnă
nu-mi piaptănă mai bine geană cu geană.
Și voi nu știți a mă-nțelege
Și a-mi spăla durerea,
Dar Toamna asta,
devenind cu toată ființa numai a mea,
ca o dăruire neînchipuită din partea Universului,
mă spală cu prezența
mai bine decât oricine altcineva.
Ea nu-mi atinge mâinile,
Nu-mi atinge obrajii sau urechile,
Nu-mi atinge sânii,
Buzele nici atât,
Dar îmi otrăvește interiorul
Cu interiorul ei plin de plăcere
de septembrie,
de octombrie
și de noiembrie.

Devin imună, încât o iubesc cu toată-mi inima
Pentru că Toamna e de fapt vara mea!

Numai el

Când umbrele-ți învăluie obrajii,
parcă nimic nu mă-nfrigurează  mai tare
decât privirea ta tristă, fără de lumină
a acelei clipe.

Nici măcar îmbrățișările mele calde,
nici măcar ele, pline de iubirea mea seacă
nu-ți pot goni umbrele perfect lipite
de-al tău chip.

Nici măcar sărutările-mi disperate,
lipite de pielea ta rece, fină,
nu au sens și nici putere.

Iartă-mă, dar numai el, nemernicul,
e-n stare să le alunge definitiv,
să-ți lumineze ochii, să te coloreze,
să-ți încălzească buzele și tâmplele,
să te-nsuflețească  în întregime;

numai el, iubite, numai el!
Nemernic Soare!

Rămâi!

Țesută încet cu degetele calde,
cu mâinile-mi tremurânde
și pline de sărutul tău,
cu inima-mi ce arde,
ce iubește, ce ascunde
dragostea în hău, departe,
îți șoptesc întocmai:

Măcar ca umbră, rogu-te, rămâi!

Viduri

Nici iubire nu mai suntem,

Nici simţiri nu mai avem,

Suntem oase fără suflet,

Fără glas şi fără zvâcnet.

Suntem goi de neputinţă,

Şi de frică ne vârâm

În alei fără credinţă.

Şi ne doare, ne târâm

Spre umila evadare,

Unde uneori mai pare

Că sentinţa nu e mare,

Că aici nimic nu doare,

Că nici moartea nu mai pare

Chin şi urlete şi dor.

Nici iubire nu mai suntem…

Suntem vid ori suntem gol.

Tu

Tu stăpâneşti puteri imense
şi ţintuită-n gol mă vezi,
iar gâtul îl ridici cu vene-ţi tense,
pupila ţi-o măreşti să nu mă pierzi
din unghiu-n care mă priveşti.

Şi-o geană de-ai întinde-o către mine...
ce forţe s-ar aprinde-n pieptul meu,
m-aş rupe din strânsori, aş face victime,
aş evada din gol.

Şi-un fir de păr de l-ai lăsa rebel spre mine,
încolăci-m-aş disperat de el...
ce mai contează cum şi unde,
când evadav-aş cu sufletul la fel?

Zmeu

Țin zmeul în mâna stângă;

Alerg pe mare

Şi văd prin valuri,

Miros briza,

Ascult refluxul

Şi simt albastru.

Îmi prind zmeul de trup,

Mă-nfăşor cu totul,

Ne-mbrăţişăm,

Ne contopim în mare,

Două zmee în mare,

Unul singur.

Sunt zmeu de apă,

Eu mă scufund în adâncuri,

Nu zbor spre cer.

Cerul meu e marea.

Sunt zmeu,

Respir şi iubesc apă!

Alienare

Ochiul meu privea anemic

Către paşii goi din ploaie.

Paşi timizi, ce fără ezitare,

Dispăreau dintr-o mişcare.

Liniştea era cu mine,

Ticăind cu glasul ei,

Paşii dispăreau în zare,

Eu, nebun, o căutam în ploaie.