Viduri

Nici iubire nu mai suntem,

Nici simţiri nu mai avem,

Suntem oase fără suflet,

Fără glas şi fără zvâcnet.

Suntem goi de neputinţă,

Şi de frică ne vârâm

În alei fără credinţă.

Şi ne doare, ne târâm

Spre umila evadare,

Unde uneori mai pare

Că sentinţa nu e mare,

Că aici nimic nu doare,

Că nici moartea nu mai pare

Chin şi urlete şi dor.

Nici iubire nu mai suntem…

Suntem vid ori suntem gol.

Tu

Tu stăpâneşti puteri imense
şi ţintuită-n gol mă vezi,
iar gâtul îl ridici cu vene-ţi tense,
pupila ţi-o măreşti să nu mă pierzi
din unghiu-n care mă priveşti.

Şi-o geană de-ai întinde-o către mine...
ce forţe s-ar aprinde-n pieptul meu,
m-aş rupe din strânsori, aş face victime,
aş evada din gol.

Şi-un fir de păr de l-ai lăsa rebel spre mine,
încolăci-m-aş disperat de el...
ce mai contează cum şi unde,
când evadav-aş cu sufletul la fel?

Zmeu

Țin zmeul în mâna stângă;

Alerg pe mare

Şi văd prin valuri,

Miros briza,

Ascult refluxul

Şi simt albastru.

Îmi prind zmeul de trup,

Mă-nfăşor cu totul,

Ne-mbrăţişăm,

Ne contopim în mare,

Două zmee în mare,

Unul singur.

Sunt zmeu de apă,

Eu mă scufund în adâncuri,

Nu zbor spre cer.

Cerul meu e marea.

Sunt zmeu,

Respir şi iubesc apă!

Alienare

Ochiul meu privea anemic

Către paşii goi din ploaie.

Paşi timizi, ce fără ezitare,

Dispăreau dintr-o mişcare.

Liniştea era cu mine,

Ticăind cu glasul ei,

Paşii dispăreau în zare,

Eu, nebun, o căutam în ploaie.

Dormi

Dormi, copil cu vise frânte
ce tot speri de veacuri multe
c-o să vină să îţi cânte,
să-ţi distrugă clipe crunte.

Dormi, copil, la pieptul meu
şi te-ncolăceşte-n aer,
linişteşte-ţi suflul greu,
şoldul simte-mi-l aproape.

Dormi cu inima-n visare,
pleoapele să-ţi curg-agale...
Dormi sub gâtul meu fierbinte,
simte-mi venele grăbite,
simte-mi sângele-n ureche...

Dormi, copil cu vise frânte...

Sufletul nostru sălbatic

Pentru sufletul nostru sălbatic,

- Da, avem un singur suflet -

Toată lumea e un spaţiu acvatic.

Lucrurile sunt prea lente,

Unele absente.

Poate-s accidente

Că lipsesc atât de multe elemente

Care-ar trebui să fie evidente.

Fatalmente... finalmente!

Pentru sufletul nostru sălbatic,

Lumea e pustie.

Da, ştiu că e-o prostie!

Mă pierd în emfază…

Ciclop

Trupul tău, templul meu de rugăciune,
aveam de gând să-l adun într-un strop,
dar stropul e plin de goliciune,
așa că iartă-mă, nefericitul meu ciclop.

Nu știu, dar ochiul tău nebun,
singurul tău ochi cu valuri albe pe cornee
focaliza pierdut în alizee ochiu-mi brun.
M-am speriat.

Ți-ai fi lipit retina ta de a mea,
ai fi strivit sclerotici și pupile!
Dar nu știai că toate astea
ne-ar orbi și nu ne-am mai putea vedea?!
Tu nu știai, ciclop iubit, că n-ai mai fi
dacă n-aș mai avea ochi?!
Am deveni bucăți de ronghi,
dacă n-am devenit deja...

Iartă-mă că am fugit așa,
iartă-mi gândul, inima,
iartă-mă, ciclop cu vise...
Acum ți le-am distrus, acum sunt stinse...