Ca-i pustiu, nu-mi pasa. Nu-mi pasa nici ca-i intuneric si-mi ploua pe maini. Oricum iubesc sa simt picaturile astea ciudate, reci, lichide. Le iubesc cam la fel de mult cum imi urasc fiinta. E de ajuns sa stiu ca banca inca nu si-a construit picioruse, ca e inca acolo, impreuna cu sticla de SPRITE. E goala, ce-i drept, dar e acolo. Am consumat din ea cu sila, cu greata, cu mainile inclestate de spatarul bancutei rosii, cu ochii ametiti si urechile innebunite. Am supt cu buzele lichidul incolor, placut la gust, precum "fura" Dumnezeu viata din babute. Si nu stiu de ce-am facut-o. Am lasat in urma doar o forma ciudata, un plastic verde cu un capac stricat si chinuit de-atatea ori de mine. Stateam ca o proasta in fund, lipita cu pieptul de chestiuta, de sticla aia nemernica, la fel cum sunt lipite literele unui cuvant, stateam in plina furtuna, in pantaloni scurti, botoasa si-mi aminteam ceva. Si ca o proasta, incepeam sa schitez un zambet la fel de prostesc. Dar m-am oprit curand, m-am oprit si mi-am indreptat privirea spre cer.
"Pleaca odata!!!" Ca si cum as fi stiut ca are de gand sa-mi fure ciudatenia.
Laşă, cu aberatiile ajunse la punctul extrem, cu pupilele-necate-n lacrimi si atat, m-am ridicat odata pentru totdeauna. Simteam ca trec prin viata, trec si nu-mi pasa de nimic, decat de-o sticla tradatoare, o sticla verde, o sticla de 0,5 l sufocata de litere. Cum puteam sa gandesc asa? Cum puteam sa fiu indragostita de un pet cu un simplu capac si o eticheta? Cum mi-am permis sa incalc regulile pamantesti?
Mi-am tras o palma ca s-o simt. Si am simtit-o. M-am trezit si eram din nou eu, banca, umbra cenusie si ploaia.
Incercam sa-mi dau seama daca eu am patruns in lume sau lumea a patruns in creierul meu. Si cand zic lume, nu zic lumea asta cu oameni, flori si animale. E lumea cu bestii si dragoni, cu fete indragostite de sticle de suc si cu baieti cu plete si unghii roz. Si nu-i ciudat. Exista si lumea asta, exista in creierul meu.
